Între patru pereți: Lupta pentru propriul cămin

— Nu pune farfuriile acolo, Maria! Se zgârie gresia! vocea Elenei a tăiat liniștea serii ca un cuțit. M-am oprit, cu mâinile tremurânde, încercând să-mi ascund iritarea. Vlad, soțul meu, stătea la masa din bucătărie, cu ochii în telefon, prefăcându-se că nu aude nimic.

Nu era prima dată când Elena intervenea în cele mai mici detalii ale vieții noastre. De când ne-am mutat împreună, după ce am cumpărat apartamentul cu banii ei, fiecare zi era o luptă surdă pentru spațiu și liniște. Știam că fără ajutorul Elenei nu am fi reușit să avem un acoperiș deasupra capului, dar la ce preț?

— Las-o, mamă, nu contează, a zis Vlad fără vlagă.

Elena l-a privit cu reproș: — Dacă nu contează acum, o să conteze când o să trebuiască să schimbi gresia! Și cine crezi că o să plătească?

Am simțit cum îmi urcă furia în piept. M-am abținut să răspund. Nu voiam să pornesc încă o ceartă. În fiecare seară, după ce Elena se retrăgea în camera ei, mă prăbușeam pe canapea și plângeam în tăcere. Vlad venea lângă mine, mă mângâia pe spate și îmi șoptea: „Hai să avem răbdare. E greu pentru ea. Știi că nu are pe nimeni.”

Dar cine avea grijă de mine? Cine vedea cât mă sufocam?

Într-o duminică dimineață, când soarele abia răsărise peste blocurile cenușii din cartierul nostru din București, am auzit-o pe Elena bătând la ușa dormitorului nostru.

— Maria, te rog să vii puțin la bucătărie.

Am coborât din pat cu inima strânsă. Pe masă era o listă lungă de cumpărături.

— Am nevoie să mergi la piață. Știi că eu nu mai pot să car atâtea lucruri.

— Sigur, Elena, dar azi voiam să merg cu Vlad la film. Ne-am făcut planuri de o săptămână…

— Filmul mai poate aștepta! Familia e pe primul loc! a tăiat scurt Elena.

Vlad a apărut în ușă, derutat.

— Mamă, poate mergem împreună la piață și apoi la film?

— Nu! Nu vreau să vă deranjez planurile. Maria se descurcă singură.

Am simțit cum mi se strânge gâtul. Am luat lista și am ieșit din casă cu ochii în lacrimi. Pe drum, mă gândeam la mama mea din Ploiești, care mă suna zilnic și mă întreba dacă sunt fericită. Îi răspundeam mereu: „Da, mamă, sunt bine.” Dar mințeam.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele. Vlad a încercat să discute cu Elena.

— Mamă, trebuie să ne lași și nouă puțin spațiu. Maria are nevoie de timp pentru ea.

Elena a izbucnit în plâns:

— După tot ce am făcut pentru voi? Asta merit? Să fiu dată la o parte?

Vlad a cedat imediat:

— Nu te dăm la o parte! Doar… avem nevoie de intimitate.

— Intimitate? Să vă fie rușine! Eu v-am crescut pe amândoi!

Am simțit cum zidurile apartamentului se strâng tot mai tare în jurul meu. Nu mai aveam aer. În acea noapte am adormit cu gândul că nu voi reuși niciodată să fiu stăpână pe viața mea.

Zilele au trecut greu. Orice încercare de a discuta cu Vlad despre mutare sau despre limite se lovea de același zid:

— Nu avem bani pentru altceva. Fără mama nu am fi avut nimic.

Într-o seară ploioasă de toamnă, m-am întâlnit cu prietena mea cea mai bună, Ioana. Am izbucnit în lacrimi la prima întrebare:

— Cum mai reziști?

— Nu știu… Simt că nu mai sunt eu. Când intru în casă mi-e frică să respir prea tare.

Ioana m-a privit cu blândețe:

— Maria, nu poți trăi așa la nesfârșit. Trebuie să-ți găsești curajul să spui ce simți.

În acea noapte am scris o scrisoare Elenei. Am pus pe hârtie tot ce nu am avut curajul să-i spun: cât de recunoscătoare îi sunt pentru ajutor, dar și cât de mult mă doare lipsa de libertate. Am lăsat scrisoarea pe masa din bucătărie și am plecat la serviciu cu inima cât un purice.

Când m-am întors acasă, Elena mă aștepta în sufragerie. Avea ochii roșii de plâns.

— Maria… Nu mi-am dat seama cât te-am rănit. Mi-e frică să nu rămân singură… Dar nu vreau să te pierd pe tine sau pe Vlad.

Am plâns amândouă mult timp în acea seară. Nu s-au rezolvat toate peste noapte. Dar ceva s-a schimbat: am început să vorbim deschis despre ce simțim fiecare. Am stabilit zile doar pentru mine și Vlad, iar Elena a început să-și caute activități proprii.

Nu știu dacă vreodată voi simți că acest apartament e doar al meu. Dar știu că merit un spațiu al meu – fie el și doar câteva ore pe zi – unde pot respira liber.

Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte dintre noi îndrăznim să cerem ceea ce avem nevoie cu adevărat?