Între tăcere și dor: Povestea unei mame rănite

— Vlad, te rog, răspunde-mi! Nu pot să cred că nu vrei să vorbești cu mine… vocea mea răsună în bucătăria pustie, spartă doar de ecoul propriilor mele suspine. Telefonul stă pe masă, ecranul negru ca o fereastră închisă spre lumea fiului meu. Mă uit la poza lui din liceu, zâmbetul acela larg pe care nu l-am mai văzut de când a plecat la München cu Irina, soția lui.

Nu știu când s-a rupt totul. Poate în ziua când mi-a spus că vrea să plece din țară. Poate când am încercat să-l conving să rămână, să-și găsească un rost aici, aproape de noi. Sau poate când, la nunta lor mică, am simțit că nu mai sunt centrul universului lui. „Mamă, vreau să încerc ceva nou. Aici nu mai am loc”, mi-a spus atunci, iar eu am simțit cum mi se prăbușește lumea.

De atunci, fiecare zi a devenit o luptă cu dorul. La început mă suna des: „Ce faci, mamă? Cum e tata? Ai grijă de tine.” Îmi povestea despre jobul lui la firma de IT, despre cât de greu îi e cu limba germană și cât de mult îi lipsește mâncarea mea. Dar apoi telefoanele s-au rărit. Mesajele au devenit scurte: „Sunt ocupat. Vorbim mai târziu.”

— Mariana, lasă-l în pace! E bărbat în toată firea, are viața lui! îmi spune soțul meu, Ion, ridicând ochii din ziar.

— Dar e copilul nostru! Cum să nu-mi fac griji? Dacă i se întâmplă ceva? Dacă are nevoie de noi?

Ion oftează și iese pe balcon să fumeze. Îl aud vorbind la telefon cu sora lui despre pensie și facturi. Nimeni nu pare să înțeleagă ce simt.

Într-o seară, după ce am încercat pentru a zecea oară să-l sun pe Vlad și mi-a respins apelul, am izbucnit în plâns. M-am dus la icoana din colțul camerei și am început să mă rog: „Doamne, dă-mi putere să-l las să fie fericit, chiar dacă nu mai are nevoie de mine.”

A doua zi am primit un mesaj de la Irina: „Mariana, Vlad e foarte ocupat la muncă. Nu mai insista cu telefoanele. Îl stresezi.” Am simțit cum mi se strânge inima. Eu? Sursa stresului lui? Eu, care i-am dat totul?

Am început să mă întreb dacă am greșit undeva. Poate că am fost prea protectoare. Poate că nu l-am lăsat niciodată să fie pe deplin liber. Sau poate că Irina îl influențează să se îndepărteze de noi. Gândurile astea mă macină nopți întregi.

La biserică, preoteasa m-a întrebat de Vlad: „Ce mai face băiatul? Nu l-am mai văzut de când era mic.” Am zâmbit forțat: „E bine, e în Germania acum.” Dar în sufletul meu urlam: „Nu știu! Nu știu nimic despre el!”

Sora mea, Camelia, încearcă să mă liniștească: „Așa sunt copiii din ziua de azi. Pleacă și uită de părinți. Trebuie să te obișnuiești.” Dar cum să te obișnuiești cu golul ăsta?

Într-o duminică, Ion a venit acasă nervos: „Am vorbit cu Vlad pe WhatsApp. Zice că nu vrea să vină acasă de Crăciun. Au planuri cu prietenii lor acolo.”

— Cum adică? Nici măcar de Crăciun?

— Mariana, trebuie să accepți! Nu mai e copilul tău mic!

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit în grădină și am privit pomii goi. Mi-am amintit cum îl învățam pe Vlad să meargă pe bicicletă printre meri. Cum îl strigam la masă și venea alergând cu genunchii juliți.

În acea noapte am visat că Vlad era mic și plângea după mine. M-am trezit cu lacrimi pe obraz.

Am început să mă izolez. Nu mai ieșeam la piață decât rar. Vecinele mă întrebau mereu de Vlad și eu inventam povești: „E foarte bine acolo, are succes.” Dar adevărul era că nu știam nimic.

Într-o zi am primit un plic din Germania. Era o felicitare de ziua mea, semnată doar „Vlad și Irina”. Fără niciun mesaj personal. Am ținut-o la piept și am plâns ore întregi.

Ion a încercat să mă facă să râd: „Hai, Mariana, hai să mergem la pescuit ca pe vremuri!” Dar nimic nu-mi mai aducea bucurie.

Într-o seară, după ce Ion a adormit, am scris o scrisoare lungă lui Vlad. I-am povestit tot ce simt: dorul, frica, neputința. Am pus scrisoarea într-un sertar. Nu am avut curajul s-o trimit.

M-am întrebat dacă toate mamele trec prin asta când copiii lor pleacă departe. Dacă toate simt golul acesta care nu poate fi umplut nici cu poze, nici cu felicitări reci.

Poate că nu ar trebui să-l mai sun atât de des. Poate că ar trebui să-l las să-și trăiască viața fără povara grijilor mele.

Dar cum poți opri inima unei mame să bată pentru copilul ei?

Uneori mă întreb: oare Vlad știe cât îl iubesc? Oare va veni vreodată ziua când va răspunde iar la telefon și-mi va spune: „Mamă, mi-a fost dor de tine”? Sau trebuie să învăț să trăiesc cu această tăcere?

Voi ce ați face în locul meu? Cum ați umple golul acesta dintre dor și tăcere?