Jurnalul care mi-a sfâșiat inima: Povestea unei mame și a fiicei ei

— Mamă, nu cred că ar trebui să citești asta.

Vocea Ioanei a răsunat în spatele meu, tremurând ușor, în timp ce eu stăteam cu jurnalul ei în mâini, cu ochii încă umezi de la rândurile pe care tocmai le citisem. Mirosea a cafea proaspătă și a pâine prăjită, dar în aer plutea ceva greu, ca o ceață care nu se mai ridica. M-am întors încet, cu inima bătându-mi nebunește în piept. Nu știam ce să spun. Nu știam dacă să mă apăr sau să-mi cer iertare.

— Ioana, eu… nu am vrut… Am găsit jurnalul sub pernă când făceam patul lui Vlad. N-am știut că e al tău…

Ea m-a privit cu ochii mari, negri, plini de o tristețe pe care nu o mai văzusem niciodată la copilul meu. Avea 34 de ani, dar în clipa aceea părea din nou fetița aceea mică, care venea la mine plângând după ce se certa cu copiii din fața blocului.

— Nu contează, a zis ea încet. Acum știi tot.

Am simțit cum mă prăbușesc pe canapea, cu jurnalul strâns la piept. În paginile acelea găsisem tot ce nu avusese curaj să-mi spună niciodată: resentimentele pentru anii în care am lipsit de acasă ca să muncesc în Italia, furia pentru certurile cu tatăl ei, neputința de a-și găsi locul între mine și noul meu soț, Mircea. Și, cel mai tare, durerea că nu am fost lângă ea când a pierdut prima sarcină.

— Ioana, te rog… Nu am știut că simți toate astea. Dacă mi-ai fi spus…

A râs scurt, amar.

— Ți-am spus, mamă. De atâtea ori. Dar tu erai mereu prea obosită sau prea ocupată. Sau plecată.

M-am ridicat brusc și am început să strâng hainele lui Vlad într-o sacoșă. Mâinile îmi tremurau. Simțeam că mă sufoc în apartamentul acela mic din Drumul Taberei, unde fiecare colț îmi amintea de copilăria Ioanei și de toate momentele pe care le pierdusem.

— Poate ar fi mai bine să plec acum, am spus încet.

— Da, cred că e mai bine.

Nu mi-a spus să rămân peste noapte. Nici măcar nu m-a invitat să stau la masă. Am ieșit pe ușă cu ochii în lacrimi și cu sufletul făcut bucăți.

Pe drum spre casă, am plâns ca un copil. M-am gândit la toți anii aceia în care am muncit ca să-i fie ei mai bine — să aibă haine frumoase, să poată merge la facultate, să nu-i lipsească nimic. Dar poate că exact atunci i-a lipsit cel mai mult ceva: mama ei.

Când am ajuns acasă, Mircea m-a întrebat ce s-a întâmplat. I-am spus doar atât:

— Am citit jurnalul Ioanei. Și cred că mi-am pierdut fiica pentru totdeauna.

A încercat să mă liniștească, dar nu putea înțelege. El nu era acolo când Ioana avea febră și eu eram la Roma, spălând bătrâni străini pentru bani trimiși acasă. El nu știa cum e să-ți vezi copilul crescând doar prin poze și apeluri video.

Zilele următoare au trecut greu. Ioana nu mi-a răspuns la telefon. Nici la mesajele pe WhatsApp. Doar Vlad m-a sunat într-o seară:

— Bunico, când mai vii la noi?

Am simțit un nod în gât.

— Curând, puiule. Curând…

Dar nu știam dacă va mai fi curând vreodată.

Într-o duminică dimineață, am primit un mesaj scurt de la Ioana: „Putem vorbi?”

Am mers la ea cu inima cât un purice. Ne-am așezat la masa din bucătărie, unde altădată făceam cozonaci împreună de Crăciun.

— Mamă, nu vreau să te urăsc. Dar nici nu pot să uit tot ce s-a întâmplat. Ai lipsit când aveam cea mai mare nevoie de tine.

Am început să plâng din nou.

— Știu… Știu că am greșit. Dar am făcut tot ce am putut ca să-ți fie bine…

— Poate că ar fi fost mai bine să fim sărace împreună decât singure fiecare…

Cuvintele ei m-au lovit ca un pumn în stomac. Avea dreptate. Niciodată nu m-am gândit că banii nu pot cumpăra dragostea sau prezența unei mame.

Am stat mult timp tăcute. La un moment dat, Vlad a intrat în bucătărie și s-a uitat la noi nedumerit.

— De ce plângeți?

Ioana l-a luat în brațe și i-a șoptit ceva la ureche. Eu doar i-am zâmbit trist.

Au trecut luni până când relația noastră a început să se vindece puțin câte puțin. Am mers împreună la psiholog de familie — o idee pe care Ioana a avut-o după ce a citit despre asta pe internet. Am învățat să ascult fără să judec și să spun „îmi pare rău” fără să caut scuze.

Dar rana aceea veche încă doare uneori. Mai ales când văd mame tinere cu copiii lor prin parc sau când aud râsul lui Vlad și mă gândesc cât de mult am pierdut din viața fiicei mele.

Mă întreb adesea: oare câte mame din România au trecut prin asta? Oare câte dintre noi au ales pâinea cea de toate zilele în locul unei îmbrățișări? Și oare cum putem repara ceea ce timpul a rupt între noi?