Moștenirea care a sfâșiat două familii: Lupta mea pentru adevăr, iubire și iertare

— Nu pot să cred, Iulia! Cum ai putut să accepți așa ceva? — vocea mamei mele răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, ca un ecou al tuturor certurilor din copilăria mea. Stătea în picioare, cu mâinile în șolduri, privindu-mă ca pe o străină. Pe masă, testamentul bătrânei Ileana, vecina noastră de peste 30 de ani, era mototolit între cești de cafea neterminate și lacrimi nerostite.

Nu știam ce să-i răspund. Îmi simțeam inima ca un bolovan în piept. Radu, soțul meu, stătea la geam, privind în gol spre curtea unde crescuseră copiii noștri. Nu mai era liniștea de altădată. De când Ileana murise și lăsase vila ei nouă, cu grădină și meri bătrâni, pe numele nostru, totul se schimbase.

— Mamă, nu am cerut nimic. Ileana a vrut să ne lase casa pentru că am avut grijă de ea. Știi bine că ai ei nu veneau nici măcar de Crăciun… — am încercat să mă apăr, dar vocea mi s-a frânt.

— Nu contează! Oamenii vorbesc! Zic că v-ați băgat pe sub pielea ei pentru avere! — a izbucnit mama.

Asta era realitatea: satul vuia. Familia Ilenei — nepoata ei, Camelia, și fratele acesteia, Paul — ne-au acuzat public că am manipulat-o pe bătrână. Au venit peste noi cu avocați, cu amenințări, cu priviri pline de ură la biserică. Prietenii noștri au început să ne ocolească. Chiar și sora mea, Ana, nu-mi mai răspundea la telefon.

Într-o seară ploioasă de aprilie, Camelia a bătut la ușa noastră. Era udă leoarcă și tremura de furie.

— Să vă fie rușine! Ați profitat de o femeie bolnavă! — a strigat ea din prag.

— Camelia, te rog… — am încercat să o liniștesc.

— N-ai niciun drept la casa aia! O să vă dau în judecată! — a urlat și a trântit ușa.

Radu m-a luat în brațe după ce a plecat Camelia. Am plâns amândoi în tăcere. Nu pentru casă, ci pentru tot ce pierdusem: liniștea, prietenii, respectul celor din jur.

În zilele următoare, zvonurile s-au întețit. La magazinul din sat, vânzătoarea nu mi-a mai spus „bună ziua”. Copiii au venit acasă plângând: colegii îi făceau „hoți”. Radu a început să bea mai mult. Eu nu mai dormeam nopțile — mă întrebam dacă nu cumva greșisem acceptând moștenirea.

Într-o dimineață, Ana a venit la mine. Avea ochii roșii și părea mai bătrână cu zece ani.

— Iulia… mama e bolnavă de supărare. Toată lumea vorbește urât despre noi… Nu puteai să refuzi casa? — m-a întrebat încet.

— Și ce să fac? S-o las să se dărâme? Ileana nu avea pe nimeni care să-i pese cu adevărat… — am răspuns printre lacrimi.

— Poate că da… dar uneori e mai bine să pierzi decât să fii urât de toți — a oftat Ana și a plecat fără să mă îmbrățișeze.

Procesul intentat de Camelia și Paul a durat luni întregi. Avocații lor au încercat să dovedească faptul că Ileana nu era în deplinătatea facultăților mintale când a semnat testamentul. Noi am adus martori: doctorul de familie, preotul satului, chiar și vecini care știau cât de lucidă era bătrâna până în ultima zi.

În timpul procesului, am aflat lucruri dureroase despre Ileana: fusese singură toată viața pentru că familia ei o marginalizase după ce refuzase să le vândă casa. Am simțit o furie amară față de Camelia și Paul — dar și o milă ciudată. Poate că nu voiau casa pentru bani; poate voiau doar să nu se simtă abandonați încă o dată.

Când judecătorul a dat verdictul — testamentul era valid — nu am simțit nicio victorie. Doar un gol imens. Satul tot nu ne vorbea. Familia Ilenei ne ura și mai mult. Mama nu mai venea la noi. Radu s-a închis în el însuși; copiii au început să ceară să se mute la oraș.

Într-o seară târzie de toamnă, am găsit-o pe Camelia stând pe banca din fața casei noastre. Plângea în tăcere.

— Camelia… — am spus încet.

— Nu vreau casa… Dar mi-e dor de bunica mea. Și mi-e ciudă că n-am știut să fiu acolo pentru ea… — a șoptit ea printre suspine.

Am stat lângă ea mult timp fără să spunem nimic. Pentru prima dată am simțit că nu suntem dușmani; eram doar două femei rănite de aceeași poveste tristă.

După acea noapte, am început să vorbim mai des. I-am arătat Cameliei camera Ilenei, i-am dat poze vechi și scrisori găsite prin sertare. Încet-încet, satul a început să uite scandalul. Mama a venit într-o zi cu o plăcintă caldă și m-a îmbrățișat fără cuvinte. Ana mi-a scris un mesaj: „Îmi pare rău.”

Dar nimic nu mai era ca înainte. Casa Ilenei era acum a noastră — dar la ce preț? Radu încă se lupta cu demonii lui; copiii încă visau la oraș; eu încă mă întrebam dacă am făcut bine sau rău.

Poate că banii chiar pot distruge totul… Sau poate că adevărul și iertarea pot vindeca răni vechi? Voi ce ați fi făcut în locul meu?