Moștenirea care doare: Povestea mea cu bunica Ana

— Nu mă lăsa aici, Vlad! Nu mă lăsa singură! Glasul bunicii Ana răsuna spart în holul mic al apartamentului din Drumul Taberei, în timp ce încercam să-mi trag geaca peste umeri și să-mi ascund lacrimile. Era a treia oară în acea săptămână când mă implora să nu plec, deși stăteam cu ea aproape tot timpul. Mă uitam la mâinile ei tremurânde, la ochii pierduți care nu mă mai recunoșteau mereu.

— Bunico, mă întorc imediat. Mă duc doar până la farmacie, îi spuneam, dar știam că nu mă crede. În mintea ei, fiecare plecare era un abandon.

Totul a început cu un telefon la miezul nopții. Tata, Sorin, m-a sunat să-mi spună că bunica a căzut în baie și nu-și mai amintește cum a ajuns acolo. Mama, Lidia, era plecată la sora ei în Italia, iar fratele meu mai mic, Paul, era prea ocupat cu facultatea și prietenii ca să se implice. Așa că mi-a revenit mie sarcina de a avea grijă de Ana, femeia care mă crescuse când părinții mei erau prea ocupați să-și rezolve certurile.

Când am aflat că mi-a lăsat apartamentul în testament, am simțit o presiune uriașă pe umeri. Nu era doar o locuință veche cu tapet scorojit și miros de levănțică; era o promisiune nespusă că nu am voie să o las singură. Dar nimeni nu m-a pregătit pentru ce urma să vină.

Primele luni au fost un carusel de emoții: vizite la doctori, discuții cu asistentele sociale, certuri cu tata care spunea că „nu are timp pentru bătrâni”, telefoane cu mama care plângea la distanță și îmi cerea să fiu tare. Dar cel mai greu era să văd cum bunica se stinge încet, uitând cine sunt eu, cine este ea.

— Vlad, unde e mama ta? De ce nu vine să mă vadă? mă întreba într-o zi, privind pe geam la copacii goi.

— Bunico, mama e plecată în Italia. Dar sunt aici cu tine.

— Tu cine ești?

M-am prăbușit pe canapea și am plâns în tăcere. M-am simțit trădat de toți: de familie, de soartă, de Dumnezeu. De ce eu? De ce trebuie să port singur povara asta?

Într-o seară, Paul a venit pe la noi. A stat în picioare lângă ușă, cu mâinile în buzunar.

— Vlad, nu poți să-ți trăiești viața doar având grijă de ea. Ai 28 de ani! Nu vrei să ieși și tu cu cineva? Să-ți faci un rost?

— Și cine să stea cu bunica? Tu? Tata? Am râs amar.

Paul a dat din umeri și a plecat fără să spună nimic. M-am simțit mai singur ca niciodată.

Au urmat zilele acelea lungi în care bunica nu mai recunoștea niciun chip. O găseam dimineața încercând să iasă din casă „să meargă la școală”, sau stând pe marginea patului cu ochii goi.

— Vlad, unde e tata? Trebuie să vină să mă ia acasă.

— Bunico, ești acasă. Eu sunt Vlad, nepotul tău.

— Nu te cred! Tu vrei să mă păcălești!

A aruncat cu o cană după mine. Am început să mă tem pentru siguranța ei și a mea. Am sunat-o pe mama:

— Lidia, nu mai pot! Nu mai rezist! Nu știu ce să fac!

Mama a început să plângă la telefon:

— Vlad, știu că e greu… Dar dacă o duci la azil? Poate acolo ar fi mai bine îngrijită…

M-am simțit vinovat doar gândindu-mă la asta. Cum să o las pe Ana într-un loc străin? Ea care m-a ținut în brațe când eram bolnav, care mi-a făcut plăcinte cu mere și mi-a spus povești despre copilăria ei la țară?

Într-o zi am găsit-o pe jos în baie. Sângera la cap și plângea ca un copil speriat.

— Vlad… nu mă lăsa… mi-e frică…

Am chemat ambulanța și am stat lângă ea toată noaptea la spital. Atunci am decis că trebuie să cer ajutor. Am găsit o asistentă socială, doamna Mariana, care venea zilnic câteva ore. Dar restul timpului eram tot eu acolo: schimbam pampersi, îi dădeam pastilele, îi citeam din jurnalul ei vechi ca să-i aduc aminte cine este.

Într-o seară, tata a venit beat și a început să țipe:

— De ce te sacrifici pentru ea? O să-ți ratezi viața! Eu n-am avut parte de nimic din cauza părinților mei!

— Poate tocmai de asta trebuie să fim altfel! i-am răspuns printre lacrimi.

A plecat trântind ușa. Am rămas singur cu bunica adormită și cu gândurile mele negre.

Au trecut luni de zile în care am uitat ce înseamnă să trăiesc pentru mine. Prietenii s-au îndepărtat, iubita m-a părăsit pentru că „nu mai aveam timp de nimic”. Dar într-o dimineață, bunica s-a uitat la mine și mi-a zâmbit ca altădată:

— Vlad… mulțumesc că ai grijă de mine…

A fost ultima dată când m-a recunoscut. După câteva zile s-a stins liniștită în somn.

Acum stau singur în apartamentul moștenit și mă întreb: oare am făcut destul? Merită sacrificiul pentru cei dragi dacă te pierzi pe tine însuți pe drum? Voi ce ați fi făcut în locul meu?