Moștenirea tăcerii: Povestea unei fiice între două lumi

— Nu pot să cred că ai avut curajul să vii aici, mamă! am strigat, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei goale, înconjurată de cutii și amintiri care nu-mi aparțineau. Mama stătea în ușă, cu mâinile strânse la piept, privindu-mă ca și cum aș fi fost o străină.

— Irina, nu ești corectă cu mine. Știi bine că tot ce am făcut a fost pentru tine, a murmurat ea, evitând să mă privească în ochi.

Nu știam dacă să râd sau să plâng. Toată viața mea fusese construită pe o minciună. Crescusem într-un apartament mic din Drumul Taberei, cu mama și bunica, ascultând mereu aceeași poveste: „Tatăl tău a plecat, nu a vrut să știe de noi.” Nu aveam poze cu el, nu aveam amintiri, nici măcar un nume complet. Doar o tăcere apăsătoare care plutea peste fiecare aniversare, fiecare Crăciun, fiecare întrebare nerostită.

Apoi, într-o zi de martie, la 27 de ani, am primit o scrisoare oficială. Tatăl meu murise. Nu știam că trăise vreodată aproape de mine, la doar câteva stații de tramvai distanță. Și mai șocant: îmi lăsase mie apartamentul lui din Militari. Un apartament modest, dar al meu. Al meu și atât.

Mama a aflat înainte să-i spun eu. Nu știu cum – poate cineva din familie, poate vecinii. A venit la mine cu ochii roșii de plâns și cu vocea ascuțită:

— Irina, trebuie să vorbim serios. Știi că jumătate din apartamentul ăsta mi se cuvine. Am crescut singură un copil! Am dreptul la ceva după toți anii ăștia.

Am simțit cum mi se taie respirația. Cum putea să ceară ceva din partea bărbatului pe care îl ștersese complet din viața mea? Cum putea să creadă că are dreptul?

— Tu ai ales să nu-mi spui nimic despre el! Tu ai decis că nu merit să-l cunosc! am izbucnit.

— Am vrut să te protejez! Nu era un om bun… Nu voiam să suferi.

— Dar ai suferit tu pentru mine? Sau pentru tine? am întrebat-o, simțind cum furia îmi arde obrajii.

Mama s-a prăbușit pe canapea și a început să plângă. Pentru prima dată am văzut-o slabă, mică, speriată. Dar nu puteam să o iert. Nu atunci.

Zilele următoare au fost un coșmar. M-am dus la notar, am vorbit cu avocați, am citit legi pe internet despre succesiune și drepturi parentale. Toți spuneau același lucru: dacă nu există testament explicit pentru mamă, apartamentul e doar al meu. Dar mama insista:

— Eu te-am crescut! Eu am muncit două joburi ca să ai ce mânca! El n-a dat niciun leu! Cum poți fi atât de rece?

Nu eram rece. Eram sfâșiată între două loialități imposibile. Pe de o parte, mama – femeia care m-a crescut singură, dar care m-a mințit toată viața. Pe de altă parte, tatăl absent – un străin care mi-a lăsat ceva concret: un acoperiș deasupra capului.

Prietenii mei nu știau ce să-mi spună. „Dacă era mama mea, i-aș da tot”, zicea Oana. „Dar dacă te-a mințit atâta timp? Eu n-aș putea”, răspundea Radu. Fiecare avea dreptatea lui, dar nimeni nu simțea povara ca mine.

Într-o seară, am găsit într-un sertar vechi o fotografie cu tata – tânăr, cu ochi albaștri ca ai mei și un zâmbet timid. Pe spate scria: „Pentru Irina – când vei fi mare.” Am izbucnit în plâns. Nu știam nimic despre el – ce muzică îi plăcea, dacă îi plăceau cireșele sau dacă se temea de întuneric ca mine. Tot ce aveam era această fotografie și apartamentul.

Mama a venit din nou după câteva zile.

— Irina… Nu vreau să ne certăm pentru bani. Dar nu pot să nu simt că merit ceva după tot ce am sacrificat.

— Poate că meriți recunoștință, mamă. Poate că meriți iertare. Dar nu poți cere jumătate din viața pe care mi-ai ascuns-o.

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Poate ai dreptate… Poate că am greșit mai mult decât credeam.

Am rămas singură în apartament, privind pe geam luminile orașului. M-am întrebat dacă vreodată voi putea ierta cu adevărat – pe ea sau pe mine însămi pentru toate întrebările nerostite.

Azi locuiesc aici, printre lucrurile unui om pe care nu l-am cunoscut niciodată și printre umbrele unei mame care a încercat să mă protejeze ascunzând adevărul. Mă întreb: oare cât valorează dreptatea când sufletul e împărțit între două lumi? Voi ce ați fi făcut în locul meu?