„Nu mai ești soțul ei” – Cum un singur adevăr a zdruncinat temelia noii mele familii

— Nu mai ești soțul ei, Vlad! Nu mai trăiești în trecut!
Cuvintele Irinei au căzut ca o secure între noi, în bucătăria mică din apartamentul nostru din cartierul Drumul Taberei. Rareș, fiul meu de 8 ani, se juca în camera lui, dar parcă simțeam cum fiecare sunet răzbate prin pereți și-l rănește.

Am rămas cu mâna pe cana de ceai, tremurând. Irina mă privea cu ochii umezi, dar fermi. Era pentru prima dată când vocea ei suna atât de tăios.

— Irina, nu pot să mă prefac că nu a existat niciodată Ana… E mama copilului meu. E parte din mine.

Ea a oftat adânc și s-a așezat la masă, cu spatele drept, ca la o judecată.

— Vlad, eu nu-ți cer să uiți. Dar nu pot trăi mereu în umbra ei. Nu pot să fiu mereu „a doua”.

Am simțit cum mă sufoc. În ultimii trei ani, de când Ana murise într-un accident stupid de mașină, viața mea fusese un șir de compromisuri și încercări disperate de a-l ține pe Rareș întreg. Îl duceam la școală, îi făceam pachețelul cu grijă, îi citeam seara povești — și în fiecare gest era și dorul după Ana.

Irina apăruse în viața noastră ca o rază de lumină. Ne-am cunoscut la serviciu, la contabilitate, unde amândoi lucram la aceeași firmă de construcții. Era veselă, caldă și răbdătoare cu Rareș. Îl ajuta la teme, îi făcea clătite duminica dimineața. Dar mereu simțeam că între noi plutește o umbră — umbra Anei.

În seara aceea, după ce Rareș a adormit, Irina a venit lângă mine pe canapea.

— Vlad, vreau să fim o familie adevărată. Dar nu pot dacă tu rămâi blocat acolo… la cimitir, la poza ei de pe noptieră, la amintirile voastre. Eu nu sunt Ana.

Mi-au dat lacrimile. M-am simțit vinovat că iubesc două femei în același timp — una vie și una moartă.

— Știu… Dar Rareș încă visează noaptea că mama lui vine acasă. Cum să-i spun că nu trebuie să o mai aștepte?

Irina m-a luat de mână.

— Nu-i cere să uite. Dar nici tu nu trebuie să te agăți de trecut ca să nu pierzi prezentul.

A doua zi dimineață, Rareș a venit la masă cu poza Anei strânsă la piept.

— Tata, dacă mă iubești pe mine și pe Irina… mai ai voie să o iubești și pe mami?

Am simțit cum mi se rupe sufletul.

— Da, puiule. O să o iubim mereu pe mami. Dar avem voie să iubim și alți oameni buni care vin în viața noastră.

Rareș s-a uitat lung la Irina.

— Tu vrei să fii mama mea?

Irina a zâmbit trist.

— Vreau să fiu prietena ta cea mai bună și să te ajut oricând ai nevoie.

A urmat o perioadă grea. Mama mea nu o accepta pe Irina: „Nu vezi că băiatul încă suferă? Cum poți să aduci altă femeie în casă?” Fratele meu mă certa: „Vlad, trebuie să mergi mai departe! Ana n-ar vrea să rămâi singur.”

M-am simțit prins între două lumi: trecutul care mă trăgea înapoi și prezentul care mă împingea înainte. La serviciu eram absent; acasă eram tensionat. Rareș devenise tot mai retras; Irina tot mai obosită.

Într-o seară ploioasă de aprilie, Rareș a făcut febră mare. Am stat toți trei lângă el, schimbând comprese și sunând la medicul de familie. În acele ore lungi și grele am simțit pentru prima dată că suntem o echipă — nu o familie perfectă, dar o echipă care luptă împreună.

Când Rareș s-a făcut bine, am decis să mergem toți trei la mormântul Anei. Am dus flori și am stat tăcuți lângă crucea albă. Irina i-a spus Anei: „Promit că voi avea grijă de băiatul tău.”

Pe drumul spre casă, Rareș a întrebat:

— Tata, dacă mami ne vede de sus, crezi că e supărată pe noi?

Am zâmbit printre lacrimi.

— Nu cred, puiule. Cred că e fericită că avem grijă unii de alții.

Dar seara, când am rămas singur cu gândurile mele, mi-am dat seama că rana din sufletul meu nu se va vindeca niciodată complet. Poate nici nu trebuie. Poate iubirea adevărată înseamnă să porți cu tine toate cicatricile trecutului și totuși să ai curajul să iubești din nou.

M-am uitat la Irina cum dormea liniștită lângă mine și m-am întrebat: Oare putem vreodată să împăcăm trecutul cu prezentul fără să rănim pe nimeni? Sau fiecare nou început poartă cu el durerea unui sfârșit?