„O să am câți copii vreau eu!” – Furtuna care ne-a rupt familia în două
— Nu mai suport! O să am câți copii vreau eu, nu câți vreți voi! a țipat Ioana, trântind furculița pe masă. S-a ridicat brusc, cu ochii înlăcrimați, iar vocea ei a spart liniștea grea din sufrageria noastră mică din Pitești. Tata s-a înroșit la față, iar mama a rămas cu privirea pierdută în farfurie, ca și cum ar fi vrut să dispară acolo.
Eu am rămas nemișcată, cu lingura suspendată între ciorbă și gură. Nu-mi venea să cred că tocmai la masa de duminică, unde ne adunam mereu să ne prefacem că suntem o familie normală, izbucnise furtuna asta. Ioana era sora mea mai mică, mereu rebelă, dar niciodată nu o văzusem atât de hotărâtă și vulnerabilă în același timp.
— Ioana, nu vorbi așa cu noi! a izbucnit tata, bătând cu pumnul în masă. Noi vrem doar binele tău! Nu poți să-ți bați joc de viața ta și de familia noastră!
— Binele meu? Să fac copii pe bandă rulantă, ca să fiți voi mulțumiți? Să mă sacrific doar pentru că așa a făcut mama? Eu nu sunt mama! Eu vreau altceva!
Mama a început să plângă încet, fără zgomot, cum făcea mereu când nu găsea cuvintele. Am simțit un nod în gât și m-am uitat la fratele nostru mai mic, Radu, care se uita la noi ca la un meci de box. Nici el nu știa ce să spună.
Adevărul e că tensiunea mocnea de luni bune. Ioana avea 28 de ani și era căsătorită de doi ani cu Vlad. Nu aveau copii și nici nu păreau grăbiți. Părinții noștri, crescuți cu ideea că „femeia adevărată face copii”, o presau constant. La fiecare masă de familie apărea întrebarea: „Când ne faceți și voi un nepoțel?”
Eu am făcut ce se aștepta de la mine: m-am măritat la 24 de ani, am doi copii mici și o viață care pare perfectă din afară. Dar știam prea bine cât costă această perfecțiune: nopți nedormite, vise amânate, frustrări ascunse sub zâmbete obosite.
După ce Ioana a ieșit trântind ușa, tata s-a ridicat și el nervos:
— Asta nu e familie! S-a dus totul pe apa sâmbetei…
Mama a rămas singură la masă. M-am apropiat de ea și i-am pus mâna pe umăr.
— Mamă, poate ar trebui să o lăsăm pe Ioana să-și trăiască viața cum vrea ea…
— Tu nu înțelegi… Dacă nu are copii, cine o să aibă grijă de ea la bătrânețe? Cine o să ducă numele mai departe? Ce-o să zică lumea?
Mi-am dat seama că nu era vorba doar despre Ioana. Era despre fricile lor, despre tot ce au sacrificat ei pentru noi. Era despre rușinea față de vecini și rude, despre presiunea socială care apasă pe umerii femeilor din România.
Seara am sunat-o pe Ioana. Plângea încă.
— De ce nu mă pot lăsa în pace? De ce trebuie să aleg între fericirea mea și fericirea lor?
— Pentru că și ei au fost forțați să aleagă cândva… Poate nu știu altfel.
— Dar eu nu vreau să trăiesc viața altcuiva! Vreau să fiu liberă!
Am tăcut amândouă. Știam că nu există răspunsuri simple.
În zilele următoare, familia s-a împărțit în două tabere: cei care o susțineau pe Ioana (puțini) și cei care o condamnau (mulți). Matusa Lenuța a sunat-o pe mama:
— Cum adică nu vrea copii? Ce-i cu fata asta? O să rămână singură toată viața!
Vecina de la trei a început să bârfească prin bloc:
— Uite-o și pe aia mică a lui Popescu! S-a măritat și nu face copii… Ce rușine!
Ioana s-a izolat tot mai mult. Vlad încerca să o susțină, dar simțeam că și el e prins între două lumi: una modernă, una veche.
Într-o seară, am mers la ea cu o prăjitură făcută acasă.
— Îmi pare rău că ai trecut prin asta… Poate ar trebui să pleci din oraș. Să începi altundeva.
— Și dacă fug? Oare chiar scap de presiune? Sau o port cu mine oriunde merg?
Am stat până târziu, vorbind despre visele ei: voia să călătorească, să scrie o carte, poate chiar să adopte un copil cândva. Dar nu voia să fie forțată.
Tata n-a mai vorbit cu ea luni întregi. Mama îi trimitea mesaje scurte: „Te iubesc oricum ai fi”, dar apoi adăuga mereu: „Poate te răzgândești”.
Eu am rămas la mijloc. Încercam să-i împac pe toți, dar simțeam cum mă sfâșie această luptă între generații, între tradiție și libertate.
Într-o zi, Ioana mi-a spus:
— Dacă aș avea un copil doar ca să-i fac fericiți pe ei, l-aș iubi cu adevărat?
Nu am știut ce să-i răspund. M-am gândit la copiii mei, la cât îi iubesc, dar și la cât m-am pierdut pe mine însămi uneori.
Acum stau singură în bucătărie, privind poza noastră veche de familie. Zâmbim toți patru, dar știu că sub acele zâmbete se ascund atâtea neînțelegeri.
Oare putem iubi fără să controlăm? Putem sprijini fără să impunem? Voi ce credeți – cât de mult ar trebui să conteze dorințele familiei în alegerile noastre personale?