Oaspete în propria familie: Povestea unei mame între așteptări și realitate

— Mamă, nu trebuia să faci tu asta!
Vocea lui Robert răsună din dormitor, dar nu se ridică de pe pat. Mă opresc cu mopul în mână, privind spre ușa întredeschisă. Mi-aș fi dorit să-mi spună asta cu un zâmbet, cu recunoștință, dar tonul lui e mai degrabă iritat decât mulțumit.

Am ajuns la ei vineri seara, după un drum lung cu trenul. În gară, Robert m-a întâmpinat grăbit, cu ochii pe telefon. Ella nu a venit; „are mult de lucru”, mi-a spus el scurt. Am simțit un nod în gât, dar am zâmbit larg, încercând să-mi ascund dezamăgirea. M-am gândit că poate sâmbătă vom sta împreună la cafea, vom povesti ca pe vremuri.

Când am intrat în apartament, m-a izbit mirosul de mâncare veche și dezordinea: vase nespălate în chiuvetă, haine aruncate pe canapea, firimituri pe masă. Am trecut peste, spunându-mi că tinerii sunt ocupați și obosiți. „Lasă, mamă, mă ocup eu mâine”, mi-a zis Robert când am început să strâng câteva farfurii. Dar dimineața următoare el a dormit până târziu, iar Ella a ieșit devreme la serviciu fără să mă salute prea cald.

M-am trezit devreme, obișnuită cu ritmul satului. Am deschis geamul să aerisesc și am început să fac ordine. Am spălat vasele, am șters praful, am pus la spălat hainele lor. În timp ce frecam aragazul plin de pete vechi, mă gândeam la casa mea curată și liniștită. Mi-am amintit cum îi făceam lui Robert clătite duminica dimineața și cum râdea când îi puneam gem de prune pe degete.

La prânz, Ella s-a întors acasă. A trecut pe lângă mine fără să observe că masa era curată și bucătăria strălucea. S-a așezat la laptop și a început să tasteze nervos. Am încercat să deschid o conversație:

— Ella, vrei să-ți fac ceva de mâncare?

— Nu, mulțumesc. Am mult de lucru.

M-am simțit ca o străină în casa propriului fiu. Seara, când Robert s-a trezit din somnul de după-amiază, i-am spus timid:

— Am făcut curat puțin prin casă…

— Mamă, nu trebuia! Chiar nu era nevoie să te obosești.

Dar nu a spus „mulțumesc”. Nu m-a întrebat dacă sunt obosită sau dacă mi-e dor de casă. Am simțit cum mi se strânge inima. M-am retras în camera de oaspeți — o debara transformată în dormitor — și am plâns în tăcere.

A doua zi am repetat același ritual: curățenie, ordine, încercări stângace de conversație cu Ella care răspundea monosilabic sau deloc. Robert era mai mult absent; când era acasă, era cu ochii în telefon sau la televizor. Seara am încercat să-i adun la masă:

— Haideți să mâncăm împreună! Am făcut supa ta preferată, Robert.

— Nu-mi e foame acum, mamă. Poate mai târziu.

Ella a luat o farfurie și s-a retras în dormitor.

În ultima zi înainte să plec, am găsit curajul să-i spun lui Robert ce simt:

— Mamă… știi că te iubim, dar nu trebuie să faci tu totul aici. Suntem adulți acum.

— Știu că sunteți adulți… Dar mi-e dor să fiu mamă pentru tine. Mi-e dor să simt că mai contez.

S-a uitat la mine ca și cum nu mă recunoaște. A oftat și a ieșit din cameră fără alt cuvânt.

În trenul spre casă mi-am privit mâinile crăpate de la detergent și am simțit o oboseală care nu era doar fizică. M-am întrebat unde am greșit: poate i-am protejat prea mult? Poate nu i-am lăsat să fie independenți? Sau poate lumea asta nouă nu mai are loc pentru gesturile simple ale unei mame?

Ajunsă acasă, am găsit liniște — dar nu pace. M-am uitat la poza lui Robert copil pe raft și am simțit lacrimile curgându-mi pe obraji.

Oare dragostea noastră de părinți devine invizibilă când copiii cresc? Sau doar uităm să ne spunem „mulțumesc” unii altora? Voi ce credeți?