Oaspetele nepoftit, grădina și inima nouă: Povestea mea, Milica din Timișoara

— Cine ești tu și ce cauți în casa mea? am izbucnit, trântind pungile pe gresia rece.

Bărbatul de la masă s-a ridicat încet, cu o mișcare stângace, ca și cum nu știa dacă să-mi răspundă sau să fugă. Mama, cu mâinile tremurânde, a încercat să-mi prindă privirea, dar eu am refuzat să mă uit la ea. Simțeam cum sângele îmi fierbe în vene.

— Milica, te rog… nu face o scenă, a șoptit ea, aproape implorând.

— O scenă? Să nu fac o scenă? Un străin îmi bea cafeaua în bucătărie și tu vrei să tac?

Bărbatul a încercat să zâmbească stânjenit. Avea părul cărunt, ochii obosiți și o cămașă prea largă pentru trupul lui slab.

— Mă numesc Viorel… sunt prietenul mamei tale, a spus el încet.

Am simțit cum podeaua se clatină sub mine. Prieten? Mama nu mai avusese pe nimeni de când tata ne-a părăsit, când eu aveam doisprezece ani. De atunci, am fost doar noi două, împotriva lumii. Sau cel puțin așa credeam.

— De cât timp se întâmplă asta? am întrebat printre dinți.

Mama a oftat adânc și a privit pe geam, evitându-mi ochii.

— De câteva luni… Nu am știut cum să-ți spun. Știu că e greu…

Am ieșit din bucătărie fără să mai spun nimic. M-am trântit pe patul meu din camera mică, cu pereți galbeni și rafturi pline de cărți vechi. Am plâns în pernă ca un copil rănit. Mă simțeam trădată, abandonată. Cum putuse mama să-mi ascundă asta? Cum putuse să aducă un străin în casa noastră?

Seara, când liniștea s-a lăsat peste blocul nostru din cartierul Dâmbovița, mama a venit la mine cu o cană de ceai.

— Milica, știu că e greu de acceptat. Dar și eu am dreptul la fericire. Nu pot trăi doar pentru tine…

— Dar eu? Eu ce sunt? Un bagaj pe care îl cari după tine?

— Nu ești un bagaj. Ești fiica mea și te iubesc. Dar am obosit să fiu singură.

Am tăcut. În mintea mea se derulau imagini cu tata plecând, cu mama plângând nopți întregi, cu mine promițându-i că nu o voi lăsa niciodată singură. Acum simțeam că nu mai am niciun loc în viața ei.

Zilele următoare au fost un chin. Viorel venea tot mai des. Îl auzeam râzând cu mama în bucătărie, îi vedeam privirile calde. Încercam să-l ignor, dar prezența lui mă sufoca. Într-o dimineață, când m-am dus să iau pâine, l-am găsit ud până la piele în grădina blocului, încercând să curețe buruienile dintre straturile de trandafiri lăsate de bunica.

— Bună dimineața, Milica! Vrei să mă ajuți?

L-am privit rece.

— Nu e grădina ta.

A zâmbit trist.

— Știu. Dar poate ar putea fi a noastră… dacă vrei.

Am dat să plec, dar ceva m-a oprit. Am privit grădina: era plină de buruieni, flori uscate și resturi de plastic aruncate de vecini. Mi-am amintit cum bunica mă învățase să plantez panseluțe aici, cum alergam desculță printre straturi.

— Dacă vrei să faci ceva util, scoate întâi pet-urile alea de lângă gard, i-am spus sec.

A doua zi m-am trezit devreme și l-am găsit acolo din nou. De data asta avea mănuși de grădinărit și un zâmbet larg.

— Bună dimineața! Am adus semințe de gălbenele. Poate le plantăm împreună?

Am oftat și m-am aplecat lângă el. Am început să smulgem buruienile în tăcere. După câteva minute, Viorel a început să povestească despre copilăria lui la țară, despre cum își pierduse soția acum cinci ani și despre cât de greu îi fusese să fie singur.

— Știi… și eu am o fată de vârsta ta. Nu mai vorbește cu mine de ani buni…

L-am privit pentru prima dată cu adevărat. În ochii lui am văzut aceeași durere pe care o simțeam și eu: frica de a fi dat la o parte.

În zilele ce au urmat, grădina a devenit refugiul meu. Mama venea uneori cu noi și râdea ca altădată. Încet-încet, am început să-l accept pe Viorel. Nu era tata și nici nu încerca să fie. Era doar un om care voia să ne fie bine tuturor.

Într-o seară ploioasă de aprilie, mama a venit la mine cu ochii roșii de plâns.

— Milica… Viorel are probleme cu inima. Trebuie operat urgent la București. Mi-e teamă…

Am simțit un nod în gât. Pentru prima dată mi-a fost frică să-l pierd pe Viorel. Am mers cu el la spital, l-am ținut de mână înainte de operație și i-am promis că vom planta împreună crini albi când se va întoarce acasă.

Operația a fost grea, dar Viorel a supraviețuit. Când s-a întors acasă, grădina era plină de flori noi — semnul nostru că viața merge înainte chiar și după furtuni.

Astăzi stau pe banca din grădină și privesc cum mama și Viorel udă florile împreună. Nu mai simt furie sau trădare — doar recunoștință că am avut curajul să las iubirea să crească din nou printre noi.

Mă întreb uneori: câți dintre noi ne blocăm inimile din teamă sau orgoliu? Oare câte grădini sufletești rămân pustiite pentru că nu avem curajul să iertăm sau să acceptăm schimbarea?