Oporul mamei pe noptieră: Cum să ierți o mamă care te-a uitat?

— Nu pot să cred, Irina! Cum să facă mama așa ceva? am izbucnit, cu testamentul mototolit în mâini, lacrimile șiroindu-mi pe obraji.

Sora mea, Irina, stătea în pragul ușii, cu ochii mari și umezi, dar nu spunea nimic. Camera mirosea a ceai de tei și a vechi, iar lumina slabă de la veioză făcea umbre ciudate pe pereți. Pe noptiera mamei, printre medicamente și ochelari, găsisem hârtia care avea să-mi schimbe viața.

„Las întreaga casă și toată economiile mele fiicei mele, Irina”, scria cu litere tremurate. Numele meu nu apărea nicăieri. Am simțit cum mi se strânge stomacul și cum tot aerul din cameră devine greu, imposibil de respirat.

— Poate… poate a uitat să te treacă, a șoptit Irina, dar vocea ei suna fals, ca o scuză pentru ceva ce nu putea fi scuzat.

Mama era încă în viață, dar slăbită de boală. În ultimele luni, eu fusesem cea care îi aducea medicamentele, îi schimba lenjeria și îi citea din cărțile vechi de poezie. Irina venea rar, mereu grăbită, mereu cu altceva pe cap. Și totuși, ea era cea aleasă.

Am ieșit din cameră fără să mai spun nimic. Pe hol, am dat peste tata, care m-a privit lung, cu ochii lui obosiți. Știa? Sau și el era la fel de surprins ca mine?

— Tată… tu știai de asta? am întrebat cu vocea gâtuită.

A oftat adânc și a dat din cap încet.

— Mama ta… a avut motivele ei. Poate nu le vom înțelege niciodată.

M-am simțit trădată de toți. În acea noapte nu am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca o fantomă, încercând să găsesc un sens. Am rememorat toate momentele din copilărie: cum mă ținea mama de mână când mergeam la școală, cum îmi făcea ceai când eram bolnavă, cum mă certa când întârzia la serviciu din cauza mea. Unde greșisem? Ce făcusem atât de rău încât să fiu ștearsă din viața ei?

A doua zi dimineață, am intrat în camera mamei. Era trează și mă privea cu ochii ei albaștri, obosiți.

— Mamă… de ce? am întrebat fără ocolișuri.

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Nu e ceea ce crezi tu… Am vrut doar să mă asigur că Irina nu rămâne pe drumuri. Tu… tu ești mai puternică. Mereu ai fost.

M-am simțit ca și cum mi-ar fi dat o palmă. Puternică? Poate că da, dar nu invincibilă. Aveam nevoie de iubirea ei la fel de mult ca Irina.

— Nu ai avut încredere în mine niciodată, nu-i așa? am spus printre dinți.

Mama a început să plângă. Mâinile îi tremurau pe cearșaful alb.

— Nu e adevărat… Dar uneori… uneori părinții greșesc. Poate că am greșit și eu.

Am ieșit din cameră fără să mai spun nimic. Zilele următoare au trecut greu. Irina încerca să mă abordeze, dar eu o respingeam. Tata se retrăsese în tăcerea lui. Casa era plină de tensiune și resentimente.

Într-o seară, Irina a venit la mine în cameră.

— Nu vreau casa asta fără tine, mi-a spus cu voce stinsă. Nu vreau nimic dacă tu nu ești aici.

Am izbucnit în plâns amândouă. Pentru prima dată după mult timp, ne-am ținut în brațe ca două surori adevărate.

— Nu e vina ta… Dar nu pot să nu simt că am pierdut totul, i-am spus printre sughițuri.

— N-ai pierdut nimic. Eu am nevoie de tine mai mult decât de orice casă sau bani.

Mama s-a stins câteva luni mai târziu. La înmormântare, am simțit că port nu doar doliul pentru ea, ci și pentru copilăria mea pierdută și pentru relația noastră frântă. După ce totul s-a terminat, Irina mi-a întins cheile casei.

— Hai să o păstrăm împreună. Să nu lăsăm trecutul să ne despartă.

Am acceptat cheile cu mâna tremurândă. Poate că iertarea nu vine peste noapte. Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet. Dar știu că nu vreau să trăiesc cu ura în suflet.

M-am întrebat adesea: oare cât de mult ne definesc deciziile părinților noștri? Putem vreodată să iertăm cu adevărat sau doar învățăm să trăim cu durerea? Voi ce ați face dacă ați fi fost în locul meu?