Opt luni sub presiune: Sunt doar un portofel pentru părinții mei?

— Nu mai avem bani, Radu! Ai văzut cât costă faianța? Dacă nu ne ajuți, rămânem cu șantierul așa, ca vai de lume!

Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre cutii de gresie și saci de ciment. Tata stătea la masă, cu privirea în gol, rotind absent o cană de ceai. Eu, cu palmele transpirate, încercam să-mi găsesc cuvintele. Era a opta lună de când jumătate din salariul meu mergea direct la ei. Nu pentru că voiam, ci pentru că nu puteam să spun „nu”.

— Mamă, nu mai pot… Am și eu nevoie de bani pentru mine. Chiria, mâncarea… Nu pot să trăiesc doar cu restul.

— Radu, tu ești copilul nostru! Cine să ne ajute dacă nu tu? Ai uitat câte am făcut pentru tine? — a ridicat vocea tata, deși rareori o făcea.

M-am simțit ca un copil prins cu minciuna. Aveam 29 de ani și totuși, în fața lor, eram tot băiatul care trebuia să asculte. De opt luni, viața mea era o succesiune de zile gri: muncă, transfer bancar către părinți, acasă la garsoniera mea unde nu-mi permiteam nici măcar o cafea decentă. Prietenii mă întrebau de ce nu ies cu ei. Nu le puteam spune adevărul. Mi-era rușine.

Într-o seară, după ce am transferat iar banii, am primit un mesaj de la Irina, colega mea de birou:

„Radu, vii mâine la pizza cu noi? Nu te-am mai văzut zâmbind de luni bune.”

Am vrut să-i răspund că nu pot, dar m-am oprit. De ce nu pot? Pentru că părinții mei au nevoie de mine? Sau pentru că mi-e frică să-i dezamăgesc?

A doua zi, la birou, Irina m-a tras deoparte:

— Radu, ce se întâmplă cu tine? Pari mereu obosit și trist. Dacă ai nevoie să vorbești…

Am oftat adânc.

— E complicat… Părinții mei au început renovarea apartamentului și mă roagă să-i ajut financiar. De fapt… nu mă roagă. Mă presează. Jumătate din salariu se duce acolo.

Irina a rămas câteva secunde tăcută.

— Și tu? Tu ce vrei?

Întrebarea ei m-a lovit ca un pumn în stomac. Ce vreau eu? Nici nu mai știam. De când terminase facultatea și mă angajasem la firma asta mică de IT din București, tot ce făceam era să răspund la nevoile altora: clienți, șefi, părinți. Eu nu existam decât ca soluție la problemele lor.

În weekend am mers acasă la ai mei. Apartamentul era plin de praf și zgomot. Mama se certa cu muncitorii, tata încerca să repare ceva la baie.

— Radu, ai adus banii?

Am scos plicul cu bani și l-am pus pe masă. Mama l-a luat fără să se uite la mine.

— Să știi că dacă nu erai tu… nici nu vreau să mă gândesc unde ajungeam!

M-am uitat la ei: doi oameni obosiți, speriați de bătrânețe și singurătate. Dar eu? Eu unde eram în toată povestea asta?

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la copilărie: cum mama îmi controla fiecare pas, cum tata îmi spunea mereu că trebuie să fiu „bărbat”, să nu-i fac de rușine. Am realizat că niciodată nu mi s-a permis să fiu eu însumi. Totul era despre sacrificiu și datorie.

Luni dimineață am primit un email de la bancă: contul meu era aproape gol. Am simțit un val de panică. Dacă mi se întâmplă ceva? Dacă rămân fără serviciu? Cine mă ajută pe mine?

În acea zi am decis să vorbesc deschis cu părinții mei. Seara i-am sunat pe video:

— Mamă, tată… trebuie să vorbim serios. Nu mai pot continua așa. Vreau să vă ajut, dar nu pot să-mi sacrific toată viața pentru renovarea asta. Am nevoie și eu de bani pentru mine.

Mama a început să plângă:

— Deci ne lași baltă? După tot ce am făcut pentru tine?

Tata a tăcut mult timp, apoi a spus încet:

— Poate ai dreptate… Poate am cerut prea mult.

A fost prima dată când i-am văzut vulnerabili. Dar totodată am simțit o vinovăție imensă. Cum poți alege între tine și cei care ți-au dat viață?

În zilele următoare am început să pun limite: le-am spus clar cât pot oferi lunar fără să mă distrug financiar. Mama s-a supărat, tata s-a retras în tăcere. Dar eu am început să respir din nou.

Irina m-a invitat iar la pizza. De data asta am acceptat. Am râs, am vorbit despre orice altceva decât bani sau familie. Pentru prima dată după opt luni, m-am simțit viu.

Acum stau pe balconul garsonierei mele și privesc luminile orașului. Încerc să-mi dau seama dacă sunt egoist sau doar încerc să trăiesc pentru mine. Oare cât din loialitatea față de familie e iubire și cât e frică? Voi ce ați face în locul meu?