Pământul Dintre Noi: Povestea Unei Mame Rănite

— Nu pot să cred, Ilinca! Cum să vinzi pământul ăsta? E tot ce ne-a rămas de la tata! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul bucătăriei reci, unde aburii cafelei se ridicau greoi spre tavanul scorojit.

Ilinca, nora mea, nu m-a privit. S-a jucat cu marginea unei cești, evitând să-mi răspundă. Mihai, fiul meu, stătea între noi ca o punte șubredă, cu ochii în podea. În aer plutea o tăcere grea, ca înaintea unei furtuni.

Au trecut trei ani de când l-am pierdut pe Vasile. De atunci, casa noastră a devenit prea mare și prea tăcută. M-am agățat de orice gest care să-mi aducă aproape familia. Când Mihai s-a însurat cu Ilinca, am simțit că trebuie să fac ceva ca să-i simt aproape. Așa că le-am dăruit bucata de pământ din deal, acolo unde Vasile visa să ridicăm o casă pentru bătrânețe.

— Mamă, nu e așa simplu… a început Mihai, dar vocea i s-a stins.

— Nu e simplu? Pentru voi nu e simplu să vindeți amintirile noastre? Sudoarea tatălui tău? Am muncit ani de zile la pământul ăla! am izbucnit, simțind cum lacrimile îmi ard ochii.

Ilinca a ridicat privirea. Era obosită, poate chiar resemnată.

— Maria, noi nu avem bani. Avem rate la bancă, copilul mic… Pământul ăla nu ne ajută cu nimic acum. Dacă-l vindem, putem să respirăm puțin.

Am simțit cum se rupe ceva în mine. Pentru ei era doar o bucată de pământ. Pentru mine era tot ce mai aveam din viața de dinainte.

În sat, lumea vorbește. „Uite-o pe Maria, a rămas singură și copiii îi vând pământul!” M-am simțit judecată și trădată. Vecina mea, tanti Florica, mi-a spus într-o zi:

— Fata mea, copiii din ziua de azi nu mai știu ce-i rădăcina. Totul e de vânzare pentru ei.

Dar eu nu voiam să cred asta despre Mihai. Îl crescusem cu dragoste și muncă cinstită. Îmi aminteam cum venea cu Vasile pe câmp și se juca printre rândurile de porumb. Cum râdea când îl ridicam în brațe și-i arătam dealurile verzi.

În seara aceea, după ce au plecat Mihai și Ilinca, am rămas singură la masă. Am privit poza lui Vasile de pe perete și am început să-i vorbesc ca altădată:

— Ce-am făcut greșit? De ce nu ne mai înțelegem? Oare trebuia să țin pământul pentru mine?

Zilele au trecut greu. Mihai nu m-a sunat deloc. Simțeam că între noi s-a ridicat un zid. Mergeam zilnic la cimitir și îi povesteam lui Vasile tot ce mă apăsa.

Într-o duminică, l-am văzut pe Mihai la biserică. A venit spre mine cu pași nesiguri.

— Mamă… putem să vorbim?

Am ieșit împreună pe aleea pietruită din spatele bisericii. Era frig și vântul bătea printre crengile goale.

— Mamă, știu că te-am rănit. Dar nu mai putem trăi doar din amintiri. Eu trebuie să am grijă de familia mea acum.

— Și eu ce sunt? Nu mai fac parte din familia ta?

A tăcut. Mi-a venit să-l iau în brațe ca pe copilul de altădată, dar m-am oprit.

— Dacă vindeți pământul ăla… mă doare sufletul. Dar poate că n-am avut dreptate să mă agăț atât de tare de el. Poate că dragostea nu stă într-o bucată de pământ…

Mihai a oftat adânc.

— Mamă, îți promit că nu vom face nimic fără să te anunțăm. Dar te rog… încearcă să ne înțelegi și pe noi.

Am plecat acasă cu inima grea. În noaptea aceea n-am putut dormi. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru Mihai și la cât de mult mi-aș dori ca familia noastră să fie din nou unită.

A doua zi dimineață, Ilinca a venit la mine cu nepoțica în brațe.

— Maria… îmi pare rău că te-am supărat. Dar vreau să știi că te respectăm și te iubim. Poate găsim altă soluție…

Am plâns împreună în bucătărie, ținându-ne de mâini ca două femei care au pierdut mult și totuși speră la împăcare.

Acum stau la fereastră și privesc dealurile verzi care mi-au fost casă o viață întreagă. Oare cât valorează cu adevărat un pământ? Poate fi el mai important decât liniștea dintre o mamă și copiii ei? Sau uneori trebuie să renunțăm la trecut ca să putem merge mai departe împreună?