Povara Numelui: Umbrele Tatălui și Căutarea Sinelui

— Nu, mamă, nu mai pot să tac! Nu mai pot să mă prefac că totul e în regulă! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în sufrageria noastră prea mare și prea rece din Cotroceni. Mama s-a uitat la mine ca și cum aș fi trădat-o. Tata, cu privirea lui tăioasă, a rămas nemișcat, ca o statuie de bronz.

— Irina, nu uita cine ești! Numai pentru că presa s-a găsit să comenteze, nu înseamnă că trebuie să ne coborâm la nivelul lor, a spus el apăsat, accentuând fiecare cuvânt ca la o conferință de presă.

Dar eu nu mai eram copilul care accepta totul fără să întrebe. Crescusem cu imaginea tatălui meu, Victor Dobre, fost primar general al Bucureștiului, omniprezent la televizor, la evenimente, la mesele de familie unde totul era regizat. Mama, Camelia Dobre, era mereu „doamna primar”, chiar și după ce tata nu mai avea funcția. Însă odată cu scandalul din presă — când jurnaliștii au dezvăluit că părinții mei cereau tuturor să li se adreseze cu „domnule primar” și „doamna primar”, inclusiv la supermarket sau la dentist — totul s-a prăbușit.

Prietenii mei au început să mă evite. La facultate, colegii șușoteau pe la colțuri. „Uite-o pe fiica lui Dobre, încă se crede cineva!” Am încercat să mă ascund în spatele ochelarilor de soare și al glugii trase pe cap, dar nu puteam fugi de numele meu. Nici acasă nu era mai bine. Tata refuza să vorbească despre scandal, mama plângea pe ascuns, iar eu simțeam că mă sufoc.

Într-o seară, când am ajuns acasă târziu după cursuri, l-am găsit pe tata în biroul lui, privind fix un portret vechi cu el și bunicul meu, care fusese și el politician. Am bătut timid la ușă.

— Da, Irina?

— Putem vorbi?

A oftat adânc.

— Dacă e despre prostiile din ziare, să știi că nu mă interesează. Oamenii uită repede.

— Dar eu nu pot să uit! Nu pot să trăiesc cu rușinea asta! De ce trebuie să ne agățăm de titluri? De ce nu putem fi doar… noi?

Tata s-a ridicat brusc.

— Pentru că numele nostru înseamnă ceva! Pentru că am muncit o viață întreagă pentru respectul ăsta! Tu nu înțelegi ce sacrificii am făcut!

— Poate că nu vreau să fac aceleași sacrificii! am spus aproape șoptit.

A tăcut. Pentru prima dată l-am văzut vulnerabil. S-a așezat la loc și mi-a făcut semn să mă apropii.

— Irina… când eram mic, bunicul tău îmi spunea mereu: „Dobre nu se face de râs.” Am crescut cu asta în minte. Poate am greșit că am pus atâta presiune pe tine. Dar nu știu altfel.

Am simțit un nod în gât. Mi-am amintit de copilăria mea: serile când tata venea târziu acasă, mereu obosit; zilele când mama mă pieptăna cu mâini tremurânde înainte de vreo apariție publică; vacanțele ratate pentru că „imaginea contează”.

În zilele următoare, scandalul a crescut. O televiziune a difuzat imagini cu mama certând o vânzătoare care i-a spus „doamnă” în loc de „doamna primar”. Internetul a explodat de glume și meme-uri. Am primit mesaje anonime: „Cât te plătește taică-tu să te prefaci normală?”

Într-o noapte, am ieșit pe balcon și am sunat-o pe Ana-Maria, cea mai bună prietenă din liceu, care plecase la Cluj tocmai ca să scape de presiunea familiei ei.

— Irina, tu nu ești părinții tăi. Știi asta, nu?

— Dar dacă toți mă văd doar ca pe fiica lor? Dacă nu pot fi altceva?

— Atunci fă ceva care să fie doar al tău. Rupe cercul ăsta!

Cuvintele ei mi-au rămas în minte zile întregi. Am început să scriu — despre mine, despre familie, despre ce înseamnă să porți un nume greu. Am trimis un eseu anonim la o revistă online. A avut succes; oamenii au comentat, s-au regăsit în povestea mea fără să știe că e a mea.

Într-o dimineață, mama a intrat în camera mea cu ochii roșii.

— Irina… ce-ai scris tu acolo? E despre noi?

Am dat din cap.

— Da. Dar e și despre mine. Despre cum m-am simțit toți anii ăștia.

A venit lângă mine și m-a luat în brațe pentru prima dată după mult timp.

— Poate că am greșit… Poate că am uitat că tu ai nevoie să fii tu însăți.

Tata n-a vorbit cu mine câteva zile după ce a aflat adevărul. Apoi, într-o seară, m-a chemat la el.

— S-ar putea să nu fiu niciodată de acord cu tine. Dar dacă asta te ajută să fii fericită… atunci fă ce crezi tu că e bine.

Nu știu dacă vreodată voi scăpa complet de umbra numelui Dobre sau dacă voi putea fi văzută ca Irina și nu doar ca „fiica fostului primar”. Dar știu că am făcut primul pas spre mine însămi.

Oare câți dintre noi trăim viețile altora doar pentru că ne temem să ne dezamăgim părinții? Cât de mult din cine suntem aparține nouă și cât este doar povara unui nume?