Prea aproape: Povara dorinței de a fi familie

— Nu mai pot, Maria! Ai fost aici și ieri, și alaltăieri, și săptămâna trecută. Trebuie să înțelegi că avem nevoie de spațiu!

Cuvintele Irinei mi-au tăiat respirația. Stătea în pragul bucătăriei, cu brațele încrucișate, iar ochii ei căprui ardeau de o oboseală pe care nu o văzusem niciodată la ea. Pe masă, supa de pui pe care o făcusem pentru Vlad aburea încă, dar nimeni nu părea să-i simtă mirosul. M-am uitat la fiul meu, Radu, care evita să mă privească. Își freca mâinile nervos, ca și cum ar fi vrut să spună ceva, dar nu găsea cuvintele potrivite.

— Eu doar… voiam să ajut, am șoptit, simțind cum mi se strânge inima. Nu vreau să vă deranjez.

Irina a oftat adânc. — Știu că vrei să ajuți, dar uneori simt că nu mai am loc în propria casă. Vlad are nevoie de mine, nu doar de tine. Și eu am nevoie să fiu mamă, nu doar să asist la tot ce faci tu.

M-am ridicat încet de pe scaun, simțind cum genunchii îmi tremură. Am privit spre fereastră, unde ploaia bătea mărunt în geamuri. În mintea mea răsunau vorbele mamei mele: „Nu te băga prea mult în viața copiilor, Maria, că s-ar putea să nu le placă.” Dar cum să nu mă bag? Cum să stau deoparte când Vlad e tot ce am mai drag pe lume?

Am crescut într-un sat din Buzău, într-o casă mică și plină de copii. Mama era mereu ocupată cu treburile gospodăriei, iar tata abia dacă ne spunea două vorbe pe zi. Când am rămas văduvă la 52 de ani, Radu era deja la facultate în București. M-am agățat de el ca de un colac de salvare. Când s-a însurat cu Irina, am simțit că am câștigat o fiică. Am încercat să fiu prezentă la fiecare aniversare, la fiecare răceală a lui Vlad, la fiecare ceartă măruntă dintre ei.

Dar poate că am fost prea prezentă.

— Mama, poate ar trebui să iei o pauză câteva zile… Să te odihnești acasă la tine, a spus Radu cu voce joasă.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. — Să mă odihnesc? Dar eu nu vin aici ca să vă obosesc! Vin pentru Vlad! Pentru voi!

Irina s-a apropiat de mine și mi-a pus mâna pe umăr. — Știm asta. Dar avem nevoie să fim și noi o familie, doar noi trei. Să greșim singuri, să ne certăm singuri… Să ne găsim echilibrul fără ajutor din afară.

Am plecat capul. În sufletul meu se dădea o luptă între dorința de a-i proteja și teama de a fi respinsă. Am luat geanta și am ieșit pe ușă fără să mai spun nimic. Pe scara blocului, lacrimile mi-au curs fără oprire.

Acasă m-a întâmpinat liniștea apăsătoare a apartamentului meu cu două camere. Am stat pe canapea ore întregi, privind telefonul care nu suna. M-am gândit la toate momentele când mama mea îmi spunea să las copiii să-și trăiască viața. Dar eu nu știam cum să trăiesc fără ei.

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la Irina: „Mulțumim pentru supa de ieri. Vlad a mâncat cu poftă.” Atât. Nicio invitație să vin din nou, nicio vorbă caldă.

Zilele au trecut greu. M-am apucat să tricotez o vestuță pentru Vlad, dar mi-am dat seama că nu știu dacă îi va mai plăcea sau dacă Irina o va primi cu bucurie sau cu resemnare. Am început să mă întreb dacă nu cumva am greșit mereu: poate că dragostea mea sufocantă i-a făcut pe toți să se simtă datori față de mine.

Sâmbătă seara m-a sunat Radu.

— Mamă… Vlad te întreabă dacă vii mâine la el. A zis că îi e dor de tine.

Mi s-a luminat sufletul pentru o clipă.

— Dar Irina? Am întrebat cu teamă.

— Și ei îi e dor… doar că are nevoie și ea de spațiu. Poate găsim o cale să fie bine pentru toți.

Am mers a doua zi cu inima strânsă. Vlad m-a întâmpinat la ușă cu un desen: „Buni și Vlad în parc.” Irina mi-a zâmbit timid și mi-a spus:

— Hai să bem o cafea împreună.

Am stat la masă și am vorbit despre granițe, despre nevoia fiecăruia de spațiu și despre cât de greu e uneori să fii mamă sau noră sau bunică într-o lume care nu-ți mai aparține pe deplin.

— Maria, nu vreau să te rănesc, dar trebuie să învățăm să fim și noi părinți fără ajutorul tău tot timpul, mi-a spus Irina cu blândețe.

— Știu… E greu să mă dau la o parte când tot ce-mi doresc e să vă fie bine.

— Poate găsim un echilibru… Să vii când avem nevoie sau când te chemăm noi. Să ne anunți înainte. Să avem zilele noastre doar noi trei.

Am acceptat cu greu acest compromis. Dar am înțeles că iubirea adevărată înseamnă uneori să faci un pas înapoi ca ceilalți să poată crește.

Acum mă uit la poza cu Vlad din portofel și mă întreb: Oare cât de mult e prea mult atunci când iubești? Și cum găsești curajul să te retragi fără să simți că pierzi tot ce ai mai drag?