„Să-mi plătești să-ți fiu mamă?”

— Mamă, ai putea să treci pe la noi joi? Avem nevoie de ajutor cu curățenia, a zis Matteo, fără să mă privească în ochi.

Am simțit cum mi se strânge inima. Eram la el în bucătărie, cu Chiara agitându-se pe lângă noi, încercând să pară ocupată. Mirosea a cafea proaspătă și a pâine prăjită, dar în aer plutea ceva greu, nespus. M-am uitat la el, băiatul meu, cel pe care l-am crescut singură după ce tatăl lui a plecat. Îi știam fiecare rid de pe frunte, fiecare gest nervos.

— Sigur, dragul meu. Oricum vin să vă văd pe voi și pe copii, am răspuns încercând să-mi ascund neliniștea.

— Dar… voiam să-ți spun ceva. Nu vreau să te superi, dar… uite, ne-am gândit să-ți dăm bani pentru asta. Adică… e mult de muncă și nu vrem să profităm de tine.

M-am oprit din mișcare. Am simțit cum obrajii mi se încălzesc și o lacrimă mi-a înțepat colțul ochiului. Pentru o clipă, am vrut să țip, să-i spun că nu sunt menajera nimănui, că eu sunt mama lui! Dar m-am abținut. Am zâmbit strâmb și am spus:

— Nu trebuie să-mi dați bani. Sunt mama ta, nu femeie de serviciu.

Chiara s-a apropiat și a pus mâna pe umărul meu:

— Maria, nu vrem să te jignim! Doar că… știi cum e, toată lumea e plătită pentru muncă. Și tu meriți.

Am plecat capul. În mintea mea se derulau imagini din copilăria lui Matteo: cum îi spălam hainele la lighean, cum îi făceam temele la lumina lămpii, cum îi găteam supa preferată când era bolnav. Niciodată nu am cerut nimic în schimb. Tot ce am făcut a fost din iubire.

În zilele următoare, nu am putut dormi. Mă întrebam unde am greșit. Oare l-am crescut prea dependent? Sau poate prea independent? Prietenele mele râdeau când le povesteam:

— Lasă, Maria! Așa-s tinerii azi! Totul e pe bani!

Dar pentru mine nu era o glumă. Era ca și cum cineva mi-ar fi smuls rădăcinile din pământul pe care l-am udat cu lacrimi și sudoare.

Joi dimineață am mers la ei. Am trecut pragul casei cu un nod în gât. Copiii alergau prin sufragerie, Chiara vorbea la telefon, iar Matteo mă aștepta cu un plic pe masă.

— Uite… aici sunt banii pentru tine. Știu că nu vrei, dar te rog să-i iei.

L-am privit lung. În ochii lui era teamă și rușine. Am simțit că dacă refuz, rup ceva între noi. Dacă accept, îmi pierd demnitatea.

Am început să dau cu aspiratorul mecanic, fără să mai spun nimic. Fiecare colț curățat era ca o rană nouă. Îmi aminteam cum mama mea mă certa când nu făceam curat acasă:

— O mamă nu cere niciodată nimic de la copiii ei! Datoria noastră e să dăm totul!

Dar oare nu meritam și eu respect? Oare nu meritam să fiu văzută ca mamă, nu ca o femeie plătită la oră?

La prânz, Chiara a venit cu o farfurie de ciorbă:

— Maria, hai să mănânci ceva! Știu că e greu pentru tine… dar vrem doar să fim corecți.

Am izbucnit în plâns. Nu mai puteam ține în mine:

— Corectitudine? Eu v-am crescut fără să cer nimic! Voi sunteți familia mea, nu clienții mei!

Matteo s-a ridicat brusc de la masă:

— Mamă, nu vreau să te rănesc! Dar nici nu vreau să te exploatez! Toată lumea ne judecă dacă te chemăm mereu la curățenie! Chiara zice că vecinele bârfesc!

Chiara a dat din cap aprobator:

— Da, lumea vorbește… Cică profităm de tine!

Am simțit că mă sufoc. Toată viața m-am temut de gura lumii, dar niciodată nu m-am gândit că va ajunge să ne despartă.

Am plecat acasă fără să iau plicul cu bani. Seara am stat singură pe canapea și m-am uitat la pozele vechi cu Matteo mic. M-am întrebat dacă mai sunt mama lui sau doar o femeie care face curat pentru bani.

A doua zi m-a sunat:

— Mamă… îmi pare rău. Poate am greșit. Dar nici nu știu cum e corect…

Nu i-am răspuns imediat. Am simțit că trebuie să-i spun ce simt:

— Matteo… eu vreau doar să fiu mama ta. Să vin la voi din dragoste, nu pentru bani. Dacă simțiți că vă deranjează gura lumii, atunci găsiți pe altcineva pentru curățenie. Eu vreau doar familia mea înapoi.

A tăcut mult timp la telefon.

— Te iubesc, mamă…

Am plâns din nou. Poate că lumea s-a schimbat și valorile noastre se ciocnesc ca două trenuri pe aceeași linie. Dar oare cât valorează dragostea unei mame? Se poate măsura în bani?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar vă întreb: voi ce ați fi făcut în locul meu? Unde tragem linia între ajutor și umilință?