„Să nu uiți portofelul, mamă!” – Povara bătrâneții într-o familie românească

— Mamă, să nu uiți portofelul când vii la noi, da? Știi că trebuie să iau lapte praf pentru Vlad și scutece pentru Ilinca.

Vocea Mariei, fiica mea cea mare, răsună în telefon cu o notă de nerăbdare pe care am ajuns s-o cunosc prea bine. Mă uit la mâinile mele tremurânde, la portofelul vechi din piele, și simt cum un nod mi se pune în gât. Nu-mi amintesc când a devenit fiecare vizită o listă de cumpărături, dar știu sigur că nu așa visam să fie bătrânețea mea.

Când eram tânără, casa noastră din satul Văleni era plină de glasuri vesele. Copiii alergau prin curte, iar eu găteam ciorbă de legume din grădina noastră. Îmi imaginam că, atunci când vor crește, se vor întoarce mereu acasă cu drag, iar eu le voi povesti nepoților despre copilăria părinților lor. Dar anii au trecut, copiii au plecat la oraș, iar eu am rămas cu găinile, cu roșiile din solar și cu o liniște apăsătoare.

— Mamă, vii sâmbătă? Să nu uiți să aduci și niște ouă proaspete, că la supermarket sunt scumpe rău! mă sună într-o zi și Radu, băiatul meu cel mic.

— Vin, Radule, cum să nu vin… răspund încet, încercând să-mi ascund oftatul.

Închid telefonul și mă uit la poza de pe perete: eu și soțul meu, Ion, zâmbind larg la nunta Mariei. El nu mai e de șapte ani. De atunci, casa a devenit tot mai goală. Copiii vin rar și doar când au nevoie de ceva: bani pentru facturi, legume din grădină sau ajutor cu copiii. Niciodată doar ca să mă vadă.

Într-o sâmbătă dimineață, mă urc în autobuzul spre oraș cu două sacoșe grele: una cu ouă, alta cu borcane de zacuscă și dulceață. În buzunar am pensia abia primită. Pe drum mă gândesc: oare dacă n-aș avea ce să le dau, ar mai vrea să mă vadă?

Ajung la Maria acasă. Miroase a cafea și a lapte praf. Vlad se joacă pe covor, Ilinca plânge în pătuț. Maria mă întâmpină cu un zâmbet obosit.

— Mamă, ai adus tot ce ți-am zis?

— Da, dragă… uite ouăle și zacusca. Am pus și niște mere din livadă.

Maria ia sacoșele fără să se uite la mine. — Mulțumesc… Poți să stai cu copiii cât merg eu până la farmacie?

Rămân singură cu nepoții. Vlad vine la mine și mă ia de mână.

— Bunico, tu stai mereu singură? De ce nu vii să locuiești cu noi?

Îl privesc lung. — Nu știu, puiule… Poate n-ar fi loc pentru mine aici.

Când Maria se întoarce, îmi spune pe un ton grăbit:

— Mamă, știi că luna asta avem rate multe… Poți să ne lași ceva bani? Cât poți tu…

Îmi scot portofelul și îi dau jumătate din pensie. Zâmbește ușurată.

— Mulțumesc mult! Să știi că te iubim!

Dar iubirea asta pare tot mai mult o monedă de schimb.

Seara mă întorc acasă cu autobuzul gol. Privesc pe geam câmpurile arse de soare și simt cum lacrimile îmi curg pe obraz fără să le pot opri. Mă gândesc la Ion: „Ce-am făcut greșit? Am muncit toată viața pentru ei… De ce simt că nu mai contez decât cât pot să dau?”

Într-o zi primesc un telefon neașteptat de la Radu:

— Mamă, poți veni să stai câteva zile cu copiii? Irina e plecată în delegație și eu am mult de lucru.

— Vin, Radule… dar poate stăm puțin și noi de vorbă?

— Sigur… dar vezi să nu uiți portofelul! Știi că trebuie să plătim lumina.

Ajung la el acasă și găsesc aceeași poveste: copii agitați, facturi neplătite, mâncare puțină în frigider. Îmi dau seama că nu sunt chemată pentru cine sunt eu, ci pentru ce pot oferi.

Într-o seară, după ce adoarme nepoata mea cea mică, îl întreb pe Radu:

— Radule… ție nu ți-e dor niciodată de mine? Așa… pur și simplu?

Se uită la mine jenat:

— Ba da, mamă… dar suntem toți atât de ocupați… Știi cum e viața la oraș.

— Știu… Dar uneori mi-e dor să fiu mamă și bunică pentru voi, nu doar un portofel ambulant.

Radu tace. Nu știe ce să răspundă.

Când mă întorc acasă după câteva zile, găsesc curtea năpădită de buruieni. Mă așez pe bancă sub nuc și privesc apusul. Simt un gol imens în suflet. M-aș duce la Maria sau la Radu doar ca să-i văd, dar știu că fără sacoșe sau bani nu m-ar chema nimeni.

Într-o duminică dimineață mă hotărăsc să nu mai sun pe nimeni. Să văd dacă le e dor de mine sau doar de ceea ce pot oferi. Trec două săptămâni fără niciun telefon.

În a treia săptămână primesc un mesaj scurt de la Maria: „Mamă, vii sâmbătă? Avem nevoie de tine.”

Nu răspund imediat. Mă uit la poza cu Ion și îmi vine să plâng.

Oare familia mai înseamnă astăzi iubire necondiționată sau doar o listă nesfârșită de datorii? Oare când am ajuns să fim străini unii pentru alții în propria noastră casă?