„Soțul meu nu va repara casa ta” – Povestea luptei pentru un vis și a unei familii dezbinate

— Nu, Ilinca, soțul meu nu va repara casa ta!
Cuvintele soacrei mele, Mariana, au căzut ca un trăsnet în mijlocul bucătăriei mici, cu pereți scorojiți și miros de cafea arsă. Era o după-amiază de toamnă târzie, iar eu stăteam cu palmele strânse pe masă, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Pe geam se vedea curtea bunicilor mei, plină de frunze galbene și amintiri.
— Mariana, nu e vorba doar de mine, e casa familiei mele, a bunicilor mei… — am încercat să spun, dar vocea mi-a tremurat.
— Nu mă interesează! — a ridicat tonul ea. — De când ai intrat în familia noastră, numai probleme ai adus. Vrei să-l pui pe Radu să muncească pentru casa ta? Să-și rupă spatele acolo, când avem destule pe cap?
Radu, soțul meu, stătea între noi ca o statuie, cu ochii în podea. Îl iubeam, dar în momentele astea simțeam că sunt singură împotriva tuturor.

Casa bunicilor era tot ce-mi rămăsese din copilărie. După ce mama a murit, tata s-a recăsătorit și s-a mutat la oraș, iar eu am rămas cu dorul de serile în care bunica îmi citea povești la gura sobei. De câte ori treceam pe lângă casa veche din satul Drăgănești, simțeam că mă strigă. Pereții crăpați, acoperișul găurit și ferestrele sparte nu mă speriau; vedeam dincolo de ele: grădina cu zmeură, leagănul ruginit, mirosul de plăcintă cu mere.

Când am aflat că pot moșteni casa, am simțit că mi se dă o nouă șansă. Dar nu aveam bani să o repar singură. Radu era priceput la toate și speram că vom lucra împreună, ca o familie. Doar că Mariana avea alte planuri: voia ca noi să rămânem aproape de ea, să nu „aruncăm banii pe o ruină”.

— Ilinca, gândește-te la viitor! — mi-a spus Radu într-o seară, când am încercat să-l conving să vină cu mine la Drăgănești. — Avem rate la apartament, avem copil mic… Mama are dreptate într-un fel.
— Și eu? Eu nu contez? — l-am întrebat cu voce joasă.
— Ba da… dar nu vreau scandaluri.

Scandalurile au început oricum. Mariana a început să mă vorbească de rău la rude: „Ilinca vrea să-l ia pe Radu de lângă mine”, „Nu-i pasă decât de casa aia dărăpănată”. La fiecare masă în familie simțeam priviri reci și șoapte pe la spate. M-am izolat tot mai mult. Singura care mă susținea era sora mea mai mică, Ana.

— Nu renunța la visul tău! — îmi spunea ea la telefon. — Casa aia e sufletul nostru.

Într-o zi am mers singură la Drăgănești. Am stat pe treptele casei și am plâns ca un copil. Vecina, tanti Viorica, m-a văzut și a venit lângă mine.
— Ce-i cu tine, fată dragă?
I-am povestit totul. Ea m-a ascultat și mi-a zis:
— Oamenii nu înțeleg mereu ce-i important pentru alții. Dar dacă tu simți că aici e locul tău, luptă! Nu lăsa pe nimeni să-ți fure rădăcinile.

Am început să strâng bani din orice: am vândut haine vechi online, am făcut prăjituri pentru vecini, am dat meditații la limba română copiilor din sat. Radu mă privea cu milă și neîncredere.
— Chiar crezi că poți face asta fără mine?
— Trebuie să încerc — i-am răspuns.

Într-o zi, când băteam singură cuie în podeaua veche, a apărut tata. Nu-l mai văzusem de luni bune.
— Ce faci aici?
— Încerc să repar ce-a mai rămas din copilăria mea…
S-a uitat lung la mine și apoi a început să mă ajute. Am lucrat cot la cot ore întregi. Pentru prima dată după mult timp am simțit că nu sunt singură.

Dar conflictele cu Mariana s-au agravat. A venit la noi acasă și a țipat:
— Ești o egoistă! Îl îndepărtezi pe Radu de familie! Dacă pleacă la Drăgănești, să nu mai calce pragul casei mele!
Radu era prins între două focuri. Într-o seară mi-a spus:
— Nu mai pot… Nu vreau să-mi pierd mama.
Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am dormit singură multe nopți după aceea.

Dar nu m-am oprit. Casa a început să prindă viață: am vopsit pereții în alb ca-n copilărie, am pus flori la ferestre și am adus vechiul leagăn din magazie. Ana venea des să mă ajute; râdeam împreună ca pe vremuri.

Într-o duminică dimineață, Radu a venit la Drăgănești cu fiica noastră de mână.
— Am vrut să vad cum arată locul ăsta despre care tot vorbești…
Fetița noastră s-a jucat în grădină ore întregi. Radu s-a uitat la mine altfel decât până atunci.
— Poate… poate că ai avut dreptate — a spus încet.

Mariana n-a venit niciodată la casa bunicilor mei. Relația noastră s-a răcit definitiv. Dar eu am câștigat ceva mai important: am regăsit rădăcinile familiei mele și curajul de a lupta pentru ce iubesc.

M-am întrebat adesea: oare merită să lupți pentru un vis când familia ți se pune împotrivă? Poate dragostea adevărată să reziste când e trasă în toate părțile? Voi ce ați fi făcut în locul meu?