Sub același acoperiș: Povara grijilor și speranța unei mame

— Arianna, nu poți continua așa! Ai văzut cât a venit la lumină luna asta? Ai trei copii, nu poți să-i hrănești doar cu speranțe!

Vocea mamei mele, Victoria, răsună în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de ciorbă reîncălzită. Mă uit la ea, cu ochii umezi și mâinile tremurânde pe cănile ciobite. E trecută de șaizeci, dar grijile pentru mine o fac să pară mai bătrână decât e.

— Mamă, știu… Dar ce vrei să fac? Să-i dau pe toți la orfelinat? Să plec la muncă în Italia și să-i las aici?

Îmi simt vocea spartă, ca o sfoară întinsă prea tare. Copiii se joacă în camera alăturată, iar râsetele lor mă dor și mă bucură în același timp. Sunt trei: Ilinca, de opt ani, Darius, de cinci, și micuța Mara, abia trecută de doi. Soțul meu, Radu, vine târziu acasă de la muncă – când are de lucru. În ultima vreme, tot mai rar.

Victoria oftează adânc și se așază lângă mine. Îmi ia mâna între palmele ei reci.

— Nu te judec, Arianna. Dar nu pot să nu mă gândesc la voi. Tu nu vezi că Radu nu mai aduce bani în casă? Că tu te zbați singură?

Mă uit pe geam la blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești. Îmi amintesc cum visam când eram mică să am o casă mare, cu grădină și liniște. Acum stăm toți cinci într-un apartament cu două camere, iar liniștea e un lux pe care nu ni-l permitem.

— Am încercat să găsesc ceva de lucru de acasă… Am făcut prăjituri pentru vecini, am cusut la comandă… Dar cine mai are bani pentru mofturi?

Victoria oftează din nou. Știu că are dreptate. Știu că nu pot continua așa. Dar ce pot face? Seara, când copiii dorm și Radu stă pe telefonul lui vechi, mă gândesc la toate variantele: să plec la muncă în străinătate ca atâtea alte femei din bloc; să-i las pe copii cu mama; să divorțez… Dar fiecare gând doare mai tare decât celălalt.

Într-o zi de joi, când frigiderul gemea de gol și Mara plângea de foame, am cedat. Am sunat-o pe mama.

— Mamă… Nu mai pot. Nu mai am nici lapte pentru Mara.

A venit într-o oră cu două sacoșe pline: lapte, ouă, pâine, câteva mere. M-a îmbrățișat strâns și am plâns amândouă în holul îngust.

— O să trecem noi și peste asta, Arianna. Dar trebuie să faci ceva. Nu poți să aștepți la nesfârșit ca Radu să se schimbe.

A doua zi am mers la primărie să întreb de ajutoare sociale. M-au privit cu milă și mi-au dat o listă de acte imposibil de adunat. Am ieșit cu ochii în lacrimi și m-am simțit mai mică decât oricând.

Seara, când Radu a venit acasă fără niciun ban și fără chef de vorbă, am izbucnit:

— Radu, nu mai merge așa! Copiii n-au ce mânca! Tu nu vezi că ne scufundăm?

M-a privit obosit, cu ochii goi.

— Ce vrei să fac? Să fur? Să mă duc la cerșit?

— Vreau doar să lupți! Pentru noi! Pentru copii!

A dat din umeri și s-a trântit pe canapea. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate femeile ca mine din România – mame care trag de ele zi de zi, care se tem că mâine nu vor avea ce pune pe masă.

Într-o duminică dimineață, Ilinca a venit la mine cu un desen: era o casă mare, cu flori la geamuri și un soare uriaș deasupra.

— Mami, când o să avem și noi o casă ca asta?

Mi s-a rupt sufletul. Am zâmbit strâmb și am mângâiat-o pe cap.

— Poate într-o zi, iubita mea…

Mama a început să vină mai des pe la noi. Îmi aducea mereu câte ceva: o pungă cu făină, niște haine vechi pentru copii. Dar simțeam cum fiecare vizită e încărcată de reproșuri nespuse.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, mama mi-a spus:

— Arianna… Poate ar trebui să te gândești serios la Italia. Eu pot avea grijă de copii câteva luni. Poate strângi niște bani…

Am simțit cum mi se strânge inima. Să-mi las copiii? Să plec printre străini?

— Nu știu dacă pot… Nu știu dacă vreau…

— Dar ce altceva poți face? Aici nu ai nicio șansă!

Am stat toată noaptea cu ochii în tavan. M-am gândit la Mara care încă suge la sân, la Ilinca care are nevoie de mine la teme, la Darius care se sperie noaptea dacă nu sunt lângă el. Dar m-am gândit și la frigiderul gol, la facturile neplătite, la privirea obosită a lui Radu.

A doua zi am început să caut pe internet oferte de muncă în Italia. Am vorbit cu o vecină care lucra acolo ca menajeră. Mi-a spus că e greu, că dorul de copii te macină zi și noapte.

Într-o seară am avut o discuție aprinsă cu Radu:

— Dacă pleci tu, eu ce fac cu copiii?

— Poate te trezești și tu odată! Poate vezi cât e de greu!

A ridicat tonul și pentru prima dată mi-a fost teamă. Am ieșit pe balcon și am plâns în întuneric.

Mama m-a găsit dimineața următoare făcând bagaje mici pentru copii.

— Arianna… Ești sigură?

Nu eram sigură de nimic. Dar știam că trebuie să fac ceva. Pentru ei.

Acum scriu aceste rânduri dintr-un sat mic din Italia. Muncesc din greu într-o familie bătrână care nu vorbește decât dialect. În fiecare seară vorbesc cu copiii pe video – Mara mă strigă „mami” prin ecranul rece al telefonului.

Mi-e dor de ei cum nu pot descrie în cuvinte. Mama îmi spune că sunt bine, dar știu că plânge după mine în fiecare noapte.

Oare merită sacrificiul acesta? Oare copiii mei mă vor ierta că i-am lăsat? Sau vor crește cu golul acesta în suflet?

Poate sunt doar o altă mamă româncă plecată printre străini… Dar cine are dreptul să judece alegerile unei mame disperate?