Tăcerea apăsătoare a moștenirii: Când copiii cer testamentul înainte să fim pregătiți să plecăm

— Vesna, tu și tata v-ați gândit vreodată să faceți un testament?
Întrebarea Anei a căzut ca un trăsnet peste masa noastră de duminică. Tocmai terminasem de pus friptura pe masă, iar mirosul de rozmarin plutea încă în aer. Darius, fiul meu, și-a lăsat furculița jos, evitând privirea mea. Ivan, soțul meu, a rămas cu mâna în aer, ținând un pahar de vin, de parcă timpul s-ar fi oprit.

— Ce vrei să spui cu asta, Ana? am întrebat, încercând să-mi păstrez vocea calmă, deși inima îmi bătea nebunește.

— Nu e nimic rău, mamă, a intervenit Darius, cu voce joasă. Doar că… nu știm niciodată ce se poate întâmpla. E bine să fie lucrurile puse la punct.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Niciodată nu m-am gândit la moarte ca la ceva iminent. Mereu am crezut că mai am timp, că viața mea nu se va schimba peste noapte. Dar acum, privind în ochii copiilor mei, am simțit pentru prima dată că nu mai sunt tânără, că timpul meu se măsoară altfel pentru ei.

Ivan a încercat să detensioneze atmosfera.

— Hai, copii, suntem încă în putere. Ce rost are să vorbim despre asta acum?

Ana a oftat, uitându-se la mine cu o privire pe care nu i-am mai văzut-o niciodată.

— Mamă, nu vrem să vă supărăm. Dar am văzut la atâția cunoscuți ce scandaluri ies după ce părinții nu mai sunt. Nu vrem să ajungem să ne certăm pe apartament sau pe casă. Vrem să știm ce gândiți voi.

M-am ridicat de la masă, simțind că nu mai pot respira. Am ieșit pe balcon, lăsând ușa întredeschisă. De acolo, am auzit cum Ivan încerca să le explice că nu e momentul, că încă ne bucurăm de viață, că nu vrem să ne gândim la sfârșit. Dar cuvintele lui păreau să se lovească de un zid.

În acea seară, am stat mult timp trează. Mă uitam la tavan și mă întrebam: unde am greșit? Am muncit toată viața pentru copiii mei. Am strâns fiecare leu, am renunțat la vacanțe, la haine noi, la ieșiri cu prietenele, doar ca să le fie lor mai bine. Și acum, când în sfârșit am putea să ne bucurăm de liniște, să ne plimbăm prin parc sau să citim o carte, tot ce contează pentru ei e cine va primi apartamentul din centru și casa de la țară.

A doua zi, Ivan a venit la mine cu o cafea.

— Vesna, nu te mai gândi la asta. Sunt copii, nu știu ce spun.

— Dar dacă știu? Dacă pentru ei tot ce am făcut se reduce la niște acte și niște chei?

— Poate că doar vor să fie siguri că nu se vor certa între ei. Poate că nu e vorba despre bani, ci despre liniște.

Dar nu puteam să-l cred. În zilele următoare, Ana a început să mă sune mai des. Întrebările ei erau mereu aceleași, doar că le ascundea sub alte pretexte.

— Mamă, ai văzut că la notar durează mult să faci un testament? Poate ar fi bine să vă interesați din timp.

— Mamă, dacă se întâmplă ceva, noi nu știm nici măcar unde țineți actele.

Darius, pe de altă parte, a devenit mai distant. Venea rar pe la noi și, când venea, părea mereu grăbit. Odată, l-am surprins uitându-se lung la biblioteca din sufragerie, acolo unde ținem dosarele cu acte.

Într-o seară, am decis să vorbesc cu Ivan deschis.

— Ivan, dacă mâine nu am mai fi, crezi că Ana și Darius s-ar certa pentru ce lăsăm în urmă?

— Nu știu, Vesna. Poate că da. Poate că nu. Dar nu vreau să trăiesc cu gândul ăsta.

— Nici eu. Dar uite unde am ajuns. Să ne fie frică să murim, nu pentru că ne e teamă de moarte, ci pentru că nu știm dacă am crescut copiii cum trebuie.

Am început să mă uit altfel la Ana și Darius. Fiecare gest, fiecare cuvânt mi se părea încărcat de o intenție ascunsă. Într-o zi, Ana a venit cu o pungă de fructe și a început să facă ordine prin bucătărie.

— Mamă, ai atâtea lucruri vechi aici. Poate ar trebui să mai arunci din ele.

— De ce? am întrebat, simțind cum mi se urcă sângele la cap.

— Doar zic. Să fie mai ușor, să nu rămână atâtea de făcut…

Am izbucnit.

— Să fie mai ușor pentru cine, Ana? Pentru tine? Să nu trebuiască să-ți bați capul după ce nu mai suntem?

Ana a rămas cu ochii în lacrimi.

— Nu vreau să te rănesc, mamă. Dar nu vreau să ajungem să ne urâm între noi. Am văzut la mătușa Lenuța cum s-au certat copiii pe casă. Nu vreau să trecem prin asta.

Am simțit un nod în gât. Poate că avea dreptate. Poate că teama mea era, de fapt, teama de a accepta că timpul trece, că nu mai suntem nemuritori.

Într-o duminică, am chemat familia la masă. Am pus pe masă o cutie cu acte și am spus:

— Aici sunt toate documentele. Dacă vreți să știți ce și cum, întrebați acum. Dar vreau să știți ceva: nimic din ce lăsăm în urmă nu valorează mai mult decât liniștea noastră. Dacă ajungeți să vă certați pentru o casă sau un apartament, atunci tot ce am făcut a fost degeaba.

A fost o liniște apăsătoare. Darius a ridicat privirea și a spus încet:

— Mamă, nu vrem să vă pierdem. Dar vrem să fim pregătiți. Atât.

Am plâns atunci, pentru prima dată în fața lor. Am plâns pentru toate duminicile pierdute, pentru toate grijile ascunse, pentru toate cuvintele nespuse. Am plâns pentru că am înțeles că, oricât de mult ai iubi, nu poți controla totul.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: oare cât valorează liniștea unei familii? Oare putem lăsa moștenire iubirea, nu doar lucrurile? Voi ce ați face în locul meu?