„Trebuie să vă mutați din propria voastră casă!”: Povestea unei familii destrămate de ambiție și neînțelegeri

— Ești încă în pat la ora 10?!, răsună vocea mamei mele, ascuțită și nerăbdătoare, în telefonul pe care abia îl apucasem cu mâna tremurândă de somn. Mă uitam la tavanul alb, încercând să-mi dau seama dacă visez sau dacă e real ce aud.

— Mamă, e ziua mea liberă. Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi ascund iritarea.

— Tatăl tău și cu mine am decis că vrem să ne mutăm la oraș. Aer curat, mai aproape de tot ce avem nevoie… Și, sincer, apartamentul ăsta e prea mare pentru tine singură. Ar fi mai bine să-ți cauți ceva al tău.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Apartamentul ăsta nu era doar „al meu”, era casa copilăriei mele, locul unde am plâns, am râs, am visat. Era singurul lucru stabil din viața mea după ce tata a rămas fără serviciu și mama a început să lucreze două schimburi la spital.

— Adică… vreți să mă dați afară din casă? am întrebat cu voce joasă, aproape șoptită.

— Nu te dăm afară, Nora! Dar trebuie să înțelegi că și noi avem nevoie de confortul nostru. Tu ești adultă acum. Nu poți sta toată viața pe capul nostru.

Am închis telefonul fără să mai spun nimic. M-am ridicat din pat și m-am uitat în jur: rafturile cu cărți vechi, peretele cu poze din liceu, canapeaua pe care adormeam cu mama când venea obosită de la muncă. Toate astea urmau să dispară?

În ziua aceea nu am ieșit din casă. Am stat pe canapea, cu genunchii la piept, încercând să găsesc o explicație logică. De ce acum? De ce așa? Nu eram eu cea care îi ajuta cu facturile? Nu eram eu cea care le făcea cumpărăturile când nu aveau chef să iasă din casă?

Seara, tata a venit la mine. A bătut timid la ușă și a intrat fără să aștepte răspunsul.

— Nora, nu vrem să te rănim. Dar mama ta nu mai suportă naveta. Și eu… simt că nu mai am loc aici. E timpul să facem o schimbare.

— Dar eu? Unde mă duc eu? am întrebat cu lacrimi în ochi.

— Ești tânără, îți găsești tu ceva. Poate te muți cu Irina sau cu cineva de la muncă. Toți tinerii fac asta.

Am vrut să-i spun că nu sunt „toți tinerii”. Că eu nu am pe nimeni cu care să împart chiria. Că salariul meu de la librărie abia îmi ajunge pentru mâncare și facturi. Dar nu am mai zis nimic. Am simțit că orice aș spune ar fi inutil.

În următoarele zile, mama a început să împacheteze lucruri. Fără să mă întrebe dacă vreau ceva, fără să țină cont de amintirile mele. Am găsit într-o cutie veche jurnalul meu din clasa a opta și poza cu bunica de la țară. Le-am luat pe furiș în camera mea, ca pe niște comori interzise.

Irina, prietena mea cea mai bună, m-a sunat într-o seară:

— Nora, vino la mine! Nu poți sta acolo cu ei… E nedrept ce-ți fac!

— Nu pot pleca… Nu încă. Parcă tot sper că se răzgândesc.

— Nu se vor răzgândi. Știi bine cum sunt părinții tăi.

Avea dreptate. Mama era genul care nu renunța niciodată la o decizie odată luată. Tata doar o urma, chiar dacă uneori părea că îl doare mai tare decât pe mine.

A venit și ziua când au adus agentul imobiliar să vadă apartamentul. M-am simțit ca un intrus în propria casă, privind cum străinii deschid dulapurile și măsoară camerele cu ruleta.

— Nora, trebuie să fii matură! mi-a spus mama într-o seară, când am încercat să-i explic cât de greu îmi va fi.

— Maturitatea nu înseamnă să-ți dai copilul afară din casă!

A izbucnit o ceartă cum nu mai avusesem niciodată. Am urlat una la alta până când vecinii au bătut în țevi. Tata s-a retras în bucătărie și a fumat două țigări una după alta.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile pe care le făcusem pentru ei: serile când rămâneam acasă ca să nu fie singuri, banii pe care îi puneam deoparte pentru facturi, zilele când renunțam la ieșiri ca să-i ajut cu cumpărăturile.

A doua zi dimineață mi-am făcut bagajul. Am pus câteva haine într-o valiză veche și am luat jurnalul și poza cu bunica. Am ieșit din casă fără să mă uit înapoi.

Irina m-a primit cu brațele deschise. Am plâns ore întregi pe umărul ei.

— O să fie bine, mi-a spus ea. O să vezi că o să-ți găsești drumul tău.

Au trecut luni de atunci. Părinții mei s-au mutat într-un apartament nou, modern, aproape de centru. Vorbim rar la telefon și discuțiile sunt reci, formale. Uneori mă întreb dacă ei chiar realizează ce au pierdut.

M-am angajat la o altă librărie și încerc să-mi construiesc o viață nouă. Dar golul din suflet nu dispare ușor.

Mereu mă întreb: oare cât valorează confortul personal dacă îl plătești cu dragostea propriului copil? Poate fi vreodată iertată o astfel de trădare?