Umbra cadourilor: Povestea unei surori uitate

— Nu pot să cred, Ilinca! Ai văzut ce i-a luat tata vitreg Anei? Un colier de aur și o excursie la Paris! Pe mine nici măcar nu m-a întrebat dacă am nevoie de ceva pentru apartamentul meu, când m-am mutat acum doi ani…

M-am oprit din aranjat masa, cu mâinile tremurând ușor. În bucătăria mică, mirosul de cozonac proaspăt nu reușea să acopere gustul amar din sufletul meu. Ilinca, prietena mea din copilărie, m-a privit cu ochii ei blânzi și a oftat.

— Poate că… nu-și dă seama, Mara. Poate că e doar entuziasmat pentru Ana.

Dar eu știam că nu era doar entuziasm. Era diferența aceea subtilă, dar tăioasă, pe care o simțisem mereu între mine și Ana, sora mea mai mică. De când mama s-a recăsătorit cu domnul Dinu, viața noastră s-a schimbat. El a încercat să fie un tată bun pentru amândouă, dar parcă mereu a avut o slăbiciune pentru Ana. Poate pentru că era mai mică, mai veselă, mai ușor de iubit.

În ziua nunții ei, când am văzut cutia elegantă cu bijuterii și voucherul pentru Paris, am simțit cum ceva se rupe în mine. Mama zâmbea larg, Ana plângea de fericire, iar tata vitreg părea mândru ca niciodată. Eu stăteam într-un colț, cu un buchet de flori în mână și un nod în gât.

— Mara, vino să faci poze cu noi! a strigat Ana, radiind.

Am zâmbit forțat și m-am apropiat. În timp ce fotograful ne îndruma să ne apropiem una de alta, am simțit mâna Anei pe umărul meu.

— Ești bine? mi-a șoptit ea.

— Da, sigur. Sunt doar obosită.

Nu voiam să-i stric ziua. Nu era vina ei că tata vitreg mă vedea altfel. Dar nu puteam să nu mă întreb: ce am făcut greșit? De ce nu meritam și eu același gen de atenție? Când m-am mutat singură la București, am primit doar o felicitare și un set de prosoape. Atât. Niciun gest special, nicio vorbă caldă.

Seara, după petrecere, am rămas singură pe terasa casei părintești. Luminile orașului se vedeau pâlpâind în depărtare. Mama a venit lângă mine cu două cești de ceai.

— Mara, știu că nu e ușor pentru tine… a început ea.

— Ce anume nu e ușor? Să fiu invizibilă? Să văd cum Ana primește tot ce eu nu am avut niciodată?

Mama a oftat adânc.

— Dinu… el încearcă să compenseze pentru anii în care n-a fost aici când Ana era mică. Știu că nu pare corect. Dar te iubește și pe tine, doar că… altfel.

— Altfel? Cum adică altfel? Am nevoie să știu că sunt importantă și eu!

Mama a tăcut. Și tăcerea ei a spus totul.

În zilele următoare, am încercat să-mi ascund sentimentele. Am mers la serviciu ca de obicei, am vorbit cu Ana la telefon despre luna ei de miere și am zâmbit când mi-a trimis poze din Paris. Dar în fiecare seară mă întrebam dacă nu cumva sunt eu prea sensibilă sau prea egoistă.

Într-o duminică, la prânz, tata vitreg m-a sunat.

— Mara, ai timp să treci pe la noi? Am făcut sarmale și știu că-ți plac.

Am acceptat invitația cu jumătate de inimă. Când am ajuns, Ana era acolo cu soțul ei, râzând și povestind despre muzeele din Franța. Tata vitreg mi-a pus o porție mare în față și m-a întrebat despre serviciu.

— Cum te descurci la birou? Ești bine?

— Da… e ok. Mult de muncă.

A încercat să pară interesat, dar privirea lui aluneca mereu spre Ana. La desert, Ana a scos colierul de aur și l-a arătat tuturor.

— Uite ce frumos e! Mulțumesc încă o dată, tata Dinu!

El a zâmbit larg și i-a mângâiat părul.

— Meriți tot ce-i mai bun, draga mea.

Atunci n-am mai rezistat.

— Și eu? Eu nu merit nimic?

Toți au tăcut. Mama s-a uitat la mine speriată, Ana părea șocată.

— Mara… nu e vorba despre asta… a încercat tata vitreg să spună.

— Ba da! E exact despre asta! Mereu ai avut ochi doar pentru Ana! Când eu am avut nevoie de ajutor sau sprijin, ai fost rece sau absent! De ce?

Lacrimile mi-au curs pe obraji fără să le pot opri. Am ieșit din casă înainte să aud răspunsul lui.

În acea seară, Ana m-a sunat plângând.

— Mara, îmi pare rău dacă te-am rănit fără să-mi dau seama… Nu vreau să te pierd ca soră!

Am plâns împreună la telefon mult timp. Mi-am dat seama că nu era vina ei și nici măcar vina mea. Poate că tata vitreg nu știa cum să mă iubească pe mine altfel decât pe Ana. Poate că fiecare familie are umbrele ei și fiecare copil poartă dorința de a fi văzut și apreciat.

De atunci am început să lucrez cu mine însămi. Să-mi spun că valoarea mea nu depinde de cadouri sau atenție. Să accept că uneori oamenii iubesc diferit și că unele răni nu se vindecă niciodată complet.

Dar încă mă întreb: oare voi reuși vreodată să nu mai simt invidia aceea care mă macină? Oare putem învăța să ne iubim pe noi înșine chiar dacă familia noastră nu știe cum?