Umbra dintre noi: Povestea unei mese împărțite

— Ioana, pune masa! a strigat mama din bucătărie, vocea ei răsunând printre pereții reci ai apartamentului nostru de la etajul patru. Am lăsat caietul de matematică pe pat și am intrat în bucătărie, unde aburul de la oala cu terci de ovăz se ridica leneș spre tavan. Fratele meu, Vlad, stătea deja la masă, cu ochii pierduți în telefon. Am așezat farfuriile pe masă, încercând să ignor golul din stomac și din suflet.

Tocmai atunci s-a auzit cheia în ușă. Tata și Irina, soția lui nouă, au intrat râzând, cu sacoșe pline de la supermarket. Am simțit cum mi se strânge inima. De când tata s-a recăsătorit, parcă nu mai suntem o familie. Ei mănâncă separat, mereu ceva bun — friptură, prăjituri, sucuri scumpe — iar noi rămânem cu ce poate mama să cumpere din salariul ei de vânzătoare.

— Veniți să mâncăm împreună? am întrebat timid, sperând că poate azi va fi altfel.

Irina a zâmbit fals și a dat din cap: — Nu, mulțumim. Noi avem altceva pregătit. Și s-au retras în camera lor, lăsând ușa întredeschisă. Dincolo se auzeau clinchete de tacâmuri și râsete. La noi era liniște. Mama a oftat și a început să mănânce în tăcere. Vlad a împins farfuria și a ieșit pe balcon.

Nu știu când s-a rupt totul între noi. Poate când tata a început să lipsească tot mai mult de acasă, apoi când a venit cu Irina la braț și ne-a spus că trebuie să o acceptăm ca pe o mamă. Dar Irina nu ne-a privit niciodată ca pe copiii ei. Ne-a tratat mereu ca pe niște musafiri nepoftiți.

Într-o seară, am prins o discuție între mama și tata:

— Nu e corect ce faci! Noi abia avem ce pune pe masă, iar tu… — vocea mamei tremura.
— Nu e vina mea că nu te descurci! Irina are grijă de mine, nu pot să-i refuz nimic.

Am fugit în cameră și am plâns sub pătură. De ce nu mai suntem o familie? De ce tata nu vede cât ne doare?

A doua zi la școală, colega mea, Andreea, povestea cum părinții ei au gătit împreună sarmale și au mâncat toți la aceeași masă. M-am simțit ca un străin printre colegi. Când am ajuns acasă, am găsit-o pe mama plângând în bucătărie. Factura la gaze era pe masă.

— Nu știu cum o să plătim luna asta… mi-a spus încet.

În seara aceea, am adunat curaj și m-am dus la tata:

— Tata, putem să mâncăm toți împreună? Să fim ca înainte?

S-a uitat la mine lung, apoi a oftat:
— Ioana, lucrurile s-au schimbat. Trebuie să accepți.

M-am simțit trădată. Cum să accept că nu mai contez? Că dreptatea e doar pentru unii?

Într-o duminică, Irina a organizat o masă mare pentru rudele ei. Mirosul de friptură umplea casa. Noi am primit doar resturi. Mama s-a închis în dormitor, iar Vlad a plecat la un prieten. Eu am rămas singură la masă, cu o bucată de pâine uscată.

În acea seară am scris în jurnal: „Ei mănâncă delicii, noi terci. Unde e dreptatea?”

Au trecut luni. Mama s-a îmbolnăvit de griji și oboseală. Tata era tot mai absent. Vlad a început să lipsească de la școală. Eu am devenit tot mai tăcută.

Într-o zi, am găsit curajul să vorbesc cu diriginta mea, doamna Popescu:

— Doamnă profesoară, ce faci când familia ta nu te mai vede?

M-a privit cu blândețe:
— Ioana, uneori adulții greșesc. Dar tu ai dreptul să fii iubită și respectată.

Cuvintele ei mi-au dat putere. Am început să mă implic mai mult la școală, să citesc, să scriu poezii despre dorul de familie. Am câștigat un premiu la un concurs literar și mama a plâns de bucurie.

Dar acasă nimic nu se schimba. Tata era tot rece. Irina tot distantă.

Într-o seară, Vlad s-a întors acasă bătut. L-am găsit plângând pe scări.
— De ce nu-i pasă nimănui de noi? m-a întrebat printre sughițuri.
Nu am știut ce să-i răspund.

Am încercat să vorbesc din nou cu tata:
— Tata, Vlad are nevoie de tine! Și eu… și mama…
El s-a uitat la mine ca prin ceață:
— O să vă descurcați.

Atunci am simțit că trebuie să lupt pentru noi. Am început să caut ajutor: la școală, la vecini, chiar la o asociație care sprijină copiii din familii dezbinate.

Încet-încet, am învățat că dreptatea nu vine singură. Trebuie să o ceri cu voce tare.

Astăzi încă mâncăm terci uneori. Dar stăm împreună la masă: eu, mama și Vlad. Tata vine rar și nu mai aduce delicii acasă. Dar am găsit puterea să merg mai departe.

Mă întreb uneori: oare câte familii trăiesc aceeași nedreptate? Câți copii simt că nu contează? Poate dacă povestea mea ajunge la cineva care are puterea să schimbe ceva…