Umbra recunoștinței: Povestea unei mame românce între sacrificiu și dezamăgire

— Nu mai putem continua așa, Irina! Nu mai avem bani nici pentru medicamentele lui taică-tu! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce stăteam la masa mică din bucătăria noastră de la etajul patru. Soțul meu, Gheorghe, tăcea cu privirea în pământ. Irina, fiica noastră, stătea în prag cu brațele încrucișate și privirea rece.

— Mama, nu ți-am cerut nimic! Dacă nu puteți, nu mai veniți cu sacoșele astea! a răspuns ea, tăios, iar cuvintele ei au căzut peste mine ca o ploaie rece.

Nu-mi venea să cred. Eu, care am crescut-o singură cât Gheorghe era plecat la muncă în Italia, care am renunțat la haine noi și la concedii ca să-i plătesc meditațiile la matematică și pian, eu eram acum o povară. Îmi amintesc cum mergeam cu ea de mână la școală, cum îi făceam pachetul cu grijă și îi puneam mereu un bilețel cu „Te iubesc”.

Când l-a adus pe Radu acasă prima dată, am simțit că nu e omul potrivit pentru ea. Era tăcut, mereu cu ochii în telefon, fără un loc de muncă stabil. Dar Irina era îndrăgostită până peste cap. „Mamă, e altfel decât ceilalți băieți”, îmi spunea. Am încercat să-l cunosc, să-l accept. L-am invitat la masă, i-am dat hainele lui Gheorghe care îi rămăseseră mici. Dar el părea mereu absent.

După nuntă, au venit necazurile. Radu nu-și găsea de lucru, iar Irina lucra la o farmacie pe salariu minim. Facturile se adunau, frigiderul era gol. În fiecare săptămână le duceam cartofi, ouă, carne de la țară. Le-am plătit chiria două luni la rând când au rămas fără bani. Niciodată nu am primit un „mulțumesc” sincer. Doar priviri grăbite și uși trântite.

Într-o zi, am găsit-o pe Irina plângând în fața blocului lor. M-am apropiat încet.

— Ce s-a întâmplat, mamă?

— Nimic… Radu iar a plecat supărat. Zice că îl sufocăm cu ajutorul nostru… Că nu e bărbat dacă tot voi ne țineți.

Am simțit un nod în gât. Oare greșisem undeva? Poate că da. Poate că dragostea mea s-a transformat în control fără să-mi dau seama. Dar cum să stau deoparte când copilul meu suferă?

Seara aceea a fost începutul sfârșitului. Irina a început să ne răspundă tot mai rar la telefon. Când veneam cu sacoșele, le lăsam la ușă și plecam fără să ne mai vedem. Gheorghe se închidea în el și mă acuza că „am crescut-o prea moale”.

— Dacă o lăsai să se descurce singură, poate era altfel acum! îmi spunea el printre oftaturi grele.

Dar cum să nu-i fi dat tot ce am avut? Era singurul nostru copil! Am început să mă întreb dacă nu cumva am greșit iubind-o prea mult.

Într-o duminică, am decis să mergem neanunțați la ei. Am urcat scările cu inima cât un purice. Când am bătut la ușă, Radu ne-a deschis și ne-a privit ca pe niște străini.

— Ce vreți?

— Am venit să vedem dacă sunteți bine… am spus eu încet.

Irina a apărut din dormitor cu ochii umflați de plâns.

— Mamă, te rog… Nu mai veniți așa! Avem nevoie de spațiu!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am plecat fără să spun nimic. Pe drum spre casă, Gheorghe a tăcut tot timpul. Eu am plâns încet, să nu mă audă.

Au trecut luni de atunci. Irina ne sună rar și vorbește sec. De Crăciun i-am trimis un mesaj: „Te iubim și suntem aici dacă ai nevoie.” Nu mi-a răspuns nici până azi.

Mă uit la poza ei mică de pe birou și mă întreb: unde am greșit? Oare dragostea poate sufoca? Sau copiii uită prea repede cine le-a pus pâinea pe masă?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar vă întreb: voi ce ați fi făcut în locul meu? Unde se termină datoria de părinte și începe libertatea copilului?