Umbra unei rude: Cinci ani de încercări sub același acoperiș
— Nu vreau să mai aud discuția asta, Maria! Irina nu are unde să stea în București, iar noi avem o cameră liberă. E doar pentru cinci ani, cât face facultatea.
Vocea lui Vlad răsuna în bucătărie, tăioasă, ca un verdict. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile tremurând ușor. Cinci ani. Cinci ani în care fiecare colț al casei mele urma să fie împărțit cu cineva care nu era nici copilul meu, nici sora mea, nici măcar o prietenă apropiată. Doar o rudă prin alianță, fata mătușii lui Vlad de la Ploiești.
— Vlad, nu e vorba că nu vreau să ajutăm, dar… simt că nu mai am loc în propria casă. De când a venit Irina, totul s-a schimbat. Nu mai pot să mă relaxez, nu mai pot să fiu eu însămi.
El a oftat și a dat ochii peste cap, ca și cum aș fi fost o adolescentă răsfățată. — Exagerezi. E doar o fată timidă care are nevoie de sprijin. Și-apoi, e familie.
Familie. Cuvântul ăsta mă apăsa ca o povară. Familia lui Vlad era mereu prezentă în viața noastră: telefoane zilnice de la mama lui, vizite neanunțate de la sora lui, iar acum… Irina. O prezență tăcută, dar apăsătoare, care îmi invada fiecare moment de intimitate.
Prima seară cu Irina a fost un coșmar. Am încercat să fiu amabilă: i-am pregătit cina preferată a lui Vlad, am pus masa frumos, am zâmbit forțat la glumele lor despre copilăria petrecută împreună la țară. Dar când am intrat în baie și am găsit prosopul meu preferat ud și aruncat pe jos, am simțit cum mi se strânge stomacul de nervi.
— Poate exagerez, mi-am zis în gând. Poate trebuie doar să mă obișnuiesc.
Dar zilele au trecut și nimic nu s-a schimbat. Irina era mereu acolo: dimineața la cafea, seara pe canapea cu Vlad, râzând la seriale pe care eu nu le suportam. Îmi invada spațiul cu parfumul ei dulceag, cu hainele lăsate peste tot, cu muzica dată încet în camera ei — dar suficient de tare cât să mă deranjeze.
Am încercat să vorbesc cu Vlad din nou, într-o seară târzie.
— Vlad, simt că nu mai pot respira aici. Nu mai avem intimitate deloc. Când ai stat ultima dată doar cu mine? Când ai întrebat ce simt eu?
El s-a uitat la mine obosit: — Maria, nu e momentul pentru drame. Irina are nevoie de noi. Tu ești puternică, te descurci.
Puternică. Ce cuvânt urât când îl folosești ca scuză să ignori suferința celuilalt.
Într-o duminică dimineață, am găsit-o pe Irina plângând în bucătărie. M-am oprit în prag, neștiind dacă să intru sau să plec. M-a văzut și s-a șters repede la ochi.
— Scuză-mă… Nu voiam să te deranjez.
— Ce s-a întâmplat? am întrebat fără vlagă.
— Mi-e dor de acasă… Și simt că nu mă vrei aici.
Adevărul spus pe jumătate doare cel mai tare. Am oftat și m-am așezat lângă ea.
— Nu e ușor nici pentru mine… Dar trebuie să găsim o cale să conviețuim fără să ne rănim reciproc.
A dat din cap și a plecat în camera ei. Am rămas singură cu gândurile mele și cu sentimentul că nimeni nu mă vede cu adevărat.
Au urmat luni de compromisuri: am stabilit reguli pentru spațiile comune, am împărțit sarcinile casei, am încercat să petrec timp doar cu Vlad — dar mereu apărea ceva sau cineva care să ne întrerupă.
Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Vlad despre faptul că Irina își aducea prietenii acasă fără să întrebe, am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. M-am simțit invizibilă în propria viață.
Mama mea m-a sunat într-o zi și m-a întrebat:
— Maria, tu mai ești fericită?
N-am știut ce să-i răspund. Fericirea mea părea mereu pe ultimul loc, sub nevoile tuturor celorlalți.
Cinci ani au trecut greu. Am avut momente când am vrut să plec de tot. Am avut momente când am urlat în pernă de furie și neputință. Dar am rămas — din loialitate față de Vlad sau poate din frica de schimbare.
Acum Irina a terminat facultatea și se mută la casa ei. Casa noastră e din nou doar a noastră — dar ceva s-a rupt între mine și Vlad. Ne privim ca doi străini care au supraviețuit unei furtuni fără să se țină de mână.
Mă întreb: cât de mult trebuie să te sacrifici pentru familie? Unde e limita dintre generozitate și pierderea propriei identități? Voi ce ați fi făcut în locul meu?