Umbra unei zile de naștere: Povestea unei femei invizibile

— Maria, ai pus sarmalele la cuptor? — vocea soacrei mele, Elena, răsună din hol, înainte să apuc să-mi trag sufletul după ce am cărat ultimele sacoșe cu cumpărături.

— Da, mamă Elena, sunt gata. — răspund, încercând să-mi ascund oboseala sub un zâmbet forțat.

E ziua mea de naștere. Ar trebui să fie despre mine, dar, ca în fiecare an de când m-am măritat cu Radu, casa noastră devine scena unui spectacol în care eu sunt doar recuzita. Familia lui Radu invadează fiecare colțișor: fratele lui, Vlad, cu glumele lui obosite, sora lui, Ioana, mereu nemulțumită de orice gătește altcineva decât ea, și, desigur, Elena, regina neîncoronată a criticilor subtile.

Anul acesta însă, ceva s-a rupt în mine. Poate pentru că am împlinit 38 de ani și simt că viața trece pe lângă mine ca un tren pe care nu l-am prins niciodată. Poate pentru că fetița noastră, Ilinca, m-a întrebat aseară: „Mami, tu de ce nu primești niciodată cadouri de ziua ta?”

Așa că am decis: anul acesta nu mai organizez nimic. Nu mai gătesc pentru 15 persoane. Nu mai fac curat până la epuizare. Nu mai zâmbesc fals la glume care mă dor. I-am spus lui Radu acum două zile:

— Anul ăsta vreau să mergem doar noi trei la munte. Să fie liniște. Să fie despre noi.

El a tăcut o clipă prea lungă.

— Și mama? Și ai mei? O să se supere…

— Nu mai pot, Radu. Nu mai vreau să fiu invizibilă în propria mea casă.

A dat din umeri și a ieșit din cameră. N-am mai vorbit despre asta până azi dimineață, când m-am trezit cu toți la ușă, cu tortul și baloanele lor colorate.

— Surpriză! — au strigat în cor.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Ilinca s-a ascuns după mine, simțind tensiunea din aer.

— Maria, unde sunt paharele pentru șampanie? — Ioana deja cotrobăia prin dulapuri.

— Nu am pregătit nimic… — am spus încet.

Toți s-au oprit și s-au uitat la mine ca la o ciudățenie.

— Cum adică? — a întrebat Vlad. — E ziua ta!

— Tocmai de asta… Azi vreau să fie altfel. Vreau să stau cu Ilinca și cu Radu. Să nu gătesc. Să nu fac curat după toți. Să fiu și eu sărbătorită, nu doar gazda voastră.

Elena a oftat teatral:

— Așa ceva n-am pomenit! La noi în familie femeia ține casa!

Radu se uita la mine fără să spună nimic. Am simțit cum mă sufoc între pereții aceia care nu-mi mai aparțineau demult.

— Maria, nu exagera… — a încercat să mă liniștească el. — Hai să nu stricăm ziua asta.

— Nu eu o stric! — am izbucnit. — Voi ați stricat-o ani la rând! Eu nu mai pot!

A urmat o liniște grea. Ilinca s-a apropiat de mine și m-a luat de mână.

— Mami, hai la mine în cameră… — mi-a șoptit.

Am plecat amândouă și am lăsat adulții să se certe în sufragerie. În camera Ilincăi era liniște și miros de creioane colorate. M-am prăbușit pe patul ei și am plâns în hohote pentru prima dată după mult timp.

După vreo jumătate de oră, Radu a venit la ușă.

— Maria… hai să vorbim.

— Despre ce? Despre cum nu contez niciodată?

— Nu e adevărat…

— Ba da! De câte ori ai întrebat ce-mi doresc eu? De câte ori ai spus „nu” mamei tale pentru mine?

A tăcut din nou. Știam răspunsul.

— Îmi pare rău… — a spus încet.

— Nu vreau scuze. Vreau respect. Vreau să fiu văzută!

A plecat fără să spună nimic altceva. Seara, familia lui a plecat supărată. Casa era plină de resturi de tort și pahare nespălate. Dar pentru prima dată după mulți ani, am simțit că respir.

Ilinca mi-a adus un desen: „La mulți ani, mami! Azi ești regina mea!”

Am zâmbit printre lacrimi și mi-am promis că nu voi mai lăsa pe nimeni să-mi fure ziua sau viața.

Mă întreb: câte dintre noi trăim ani întregi invizibile în propriile case? Câte avem curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați face în locul meu?