Umbrele trecutului la masa de duminică

— Mama, vreau să-ți prezint pe cineva special! Mihai intră în sufragerie cu un zâmbet larg, ținând de mână o tânără brunetă cu ochii mari și reci. Oana, fiica mea, se ridică brusc de la masă, iar fața i se albește ca varul. În clipa aceea, timpul parcă s-a oprit. Am recunoscut-o imediat pe fata aceea – Irina. Irina, cea care îi făcuse viața un coșmar Oanei în liceu. Irina, cea care o umilise, o izolase și o făcuse să plângă nopți la rând. Irina, acum logodnica fiului meu.

— Bună ziua, doamnă Maria! mă salută ea cu o voce calmă, aproape sfidătoare. Îmi simt mâinile tremurând și inima bătând nebunește. Oana nu scoate niciun cuvânt. Se uită la mine cu ochii umezi, cerându-mi ajutorul fără să spună nimic.

— Irina… murmur eu, încercând să-mi stăpânesc vocea. Mihai nu observă nimic. E prea fericit.

— Mama, Irina e femeia vieții mele! Vreau să vă cunoașteți mai bine. O să ne căsătorim!

În mintea mea se derulează imagini din trecut: Oana venind acasă cu ochii roșii, refuzând să-mi spună ce s-a întâmplat; bilețelele răutăcioase găsite în ghiozdanul ei; serile când o auzeam plângând în pernă. Toate aveau un nume: Irina.

— Oana, tu ce părere ai? întreb încercând să par calmă.

Oana se ridică brusc de la masă.

— Nu pot… îmi pare rău… și iese din cameră.

Irina rămâne nemișcată, cu un zâmbet fals pe buze. Mihai se uită nedumerit la mine.

— Ce se întâmplă? De ce e toată lumea așa tensionată?

Nu pot să-i spun adevărul. Nu acum. Nu aici. Mă simt prinsă între două lumi: una a trecutului dureros al fiicei mele și alta a viitorului luminos pe care îl visează fiul meu.

După masă, îl găsesc pe Mihai în grădină.

— Mamă, ce s-a întâmplat cu Oana? De ce nu vrea să stea cu noi?

Îl privesc în ochi și văd cât de mult o iubește pe Irina. Dar cum să-i spun că femeia pe care o iubește i-a distrus copilăria surorii lui?

— Mihai, trebuie să-ți spun ceva despre Irina…

— Te rog, mamă! Nu începe cu prejudecățile! Irina e minunată! M-a ajutat să trec peste cele mai grele momente din facultate!

Îmi mușc buza. Nu pot. Nu încă.

Seara, Oana vine la mine în cameră. Ochii îi sunt roșii de plâns.

— Mamă, nu pot să cred că tocmai ea… Cum a ajuns Irina în familia noastră?

O iau în brațe și simt cât de fragilă e încă rana ei.

— Oana, știu cât ai suferit. Dar Mihai nu știe nimic. Nu vreau să-i distrug fericirea fără să fiu sigură că e ceea ce trebuie făcut.

— Dar eu? Fericirea mea nu contează?

Întrebarea ei mă lovește ca un pumn în stomac.

— Ba da, iubita mea… Dar nu știu cum să procedez…

În zilele următoare, atmosfera în casă devine insuportabilă. Mihai încearcă să aducă vorba despre nuntă, dar Oana evită orice discuție. Eu mă simt prinsă într-o capcană fără ieșire.

Într-o seară, după ce Mihai pleacă la serviciu, Irina vine la mine în bucătărie.

— Doamnă Maria, știu că mă recunoașteți. Știu ce am făcut în liceu. Dar oamenii se schimbă. Am fost o adolescentă proastă și răutăcioasă. Îmi pare rău pentru tot ce i-am făcut Oanei.

O privesc lung. Vreau să cred că regretul ei e sincer, dar rana din sufletul Oanei e încă vie.

— De ce nu i-ai spus niciodată lui Mihai?

— Mi-a fost teamă că o să mă urască. Dar îl iubesc cu adevărat și vreau să repar ce am stricat.

— Poți repara ceva atât de grav?

Irina tace. Lacrimile îi curg pe obraji.

— Dacă vrei cu adevărat să repari ceva, vorbește cu Oana. Numai ea poate decide dacă te poate ierta.

A doua zi dimineață le găsesc pe cele două stând față în față pe bancuța din grădină. Nu aud tot ce-și spun, dar văd cum Oana plânge și Irina îi ține mâna strâns.

Seara, Oana vine la mine.

— Mamă… Am vorbit cu Irina. Mi-a cerut iertare. Nu știu dacă pot s-o iert acum… dar cred că trebuie să încerc pentru Mihai.

O îmbrățișez și simt cum povara din sufletul meu devine puțin mai ușoară.

Mihai află totul câteva zile mai târziu. E devastat la început, dar decide să nu renunțe la Irina. Familia noastră nu va mai fi niciodată la fel ca înainte, dar poate că tocmai asta înseamnă maturizarea: să accepți că trecutul nu poate fi șters, dar poate fi vindecat.

Mă întreb adesea: oare cât de mult putem ierta pentru fericirea celor dragi? Și cine are dreptul să ceară iertare sau să refuze împăcarea? Poate că răspunsul nu e niciodată simplu…