Umbrele trecutului: Povestea lui Radu și a unei alegeri imposibile

— Nu, nu pot să vin. Să-l ia altcineva! vocea surorii mele, Mariana, răsună tăios prin telefonul asistentei. Mă uit la ea, la asistenta cu ochii blânzi, care încearcă să mascheze stânjeneala. Îmi simt obrajii arzând de rușine și neputință. În salonul 3B, printre aparate care bipăie monoton și miros de dezinfectant, mă simt mai singur ca niciodată.

Nu știu dacă ați simțit vreodată cum e să nu te mai vrea nimeni. Să fii conștient că ai familie, dar pentru ei ești doar o povară sau, mai rău, o rană veche care nu se mai vindecă. Eu sunt Radu, am 54 de ani și am ajuns aici după un accident vascular. Am fost artist tatuator, boem, rebel, mereu cu părul ciufulit și mâinile pline de cerneală. Dar niciodată nu am știut să fiu fiu sau frate așa cum ar fi trebuit.

— Domnule Radu, poate încercăm să sunăm pe cineva din familie? mă întreabă asistenta, încercând să-mi ascundă privirea plină de milă.

— Nu cred că are rost… îi răspund încet, dar ea insistă.

Așa ajungem la Mariana. Îi aud vocea tremurând la început, apoi se întărește:

— Nu pot să vin. Să-l ia altcineva! El a ales să fie singur!

Telefonul se închide brusc. Mă uit la tavan și încerc să-mi amintesc când s-a rupt totul. Poate atunci când am plecat de acasă la 19 ani, lăsând-o pe mama singură cu Mariana. Poate când am început să beau și să dispar cu zilele. Sau poate când am refuzat să merg la înmormântarea tatălui nostru pentru că eram prea ocupat cu „arta” mea.

În fiecare zi aici, în salonul 3B, mă vizitează doar asistentele și uneori psihologul spitalului. Colegii de salon vin și pleacă, fiecare cu povestea lui. Unii sunt ridicați de copii grijulii, alții de soții răbdătoare. Eu rămân.

Într-o dimineață, asistenta îmi aduce o cafea și încearcă să mă încurajeze:

— Poate ar trebui să-i scrieți Marianei o scrisoare. Uneori e mai ușor să spui ce ai pe suflet în scris.

Îmi iau inima în dinți și scriu:

„Mariana,
Știu că te-am rănit. Știu că ai avut grijă de mama când eu nu eram acolo. Știu că ai crescut singură după ce tata a murit și eu am dispărut. N-am știut niciodată cum să fiu frate sau fiu bun. Acum sunt aici și nu mai pot decât să-mi cer iertare. Nu știu dacă poți sau vrei să mă ierți, dar aș vrea să știi că mi-e dor de tine.”

Asistenta îi trimite scrisoarea pe WhatsApp. Trec două zile fără răspuns. În a treia zi, primesc un mesaj scurt: „Nu pot. Îmi pare rău.”

În salon vine psihologul spitalului, domnul Dobre, un bărbat trecut de 60 de ani cu ochi calzi:

— Radu, uneori oamenii nu pot ierta pentru că rana e prea adâncă. Dar asta nu înseamnă că nu trebuie să încerci să te ierți pe tine însuți.

Îl ascult și mă gândesc la fiul meu, Vlad. Are 27 de ani și nu l-am mai văzut de opt ani. Ultima dată când ne-am întâlnit a fost la liceul lui, la festivitatea de absolvire. Eram beat și am făcut scandal cu mama lui. De atunci nu mi-a mai vorbit.

Încerc să-l sun. Telefonul sună lung, apoi aud vocea lui Vlad:

— Alo?

— Vlad… sunt eu… tata.

Se lasă o tăcere grea.

— Ce vrei?

— Sunt la spital… Am avut un accident vascular… Nu am pe nimeni…

— Și ce vrei de la mine? Să vin să te iau acasă după tot ce ai făcut?

Nu pot răspunde. Îmi dau seama că nu există scuze suficiente pentru anii pierduți.

— Vlad… îmi pare rău…

— Și mie mi-a părut rău când eram mic și te așteptam să vii la serbare sau când mama plângea nopți întregi din cauza ta! Acum e prea târziu!

Închide telefonul. Mâinile îmi tremură și simt cum lacrimile îmi curg pe obraji fără rușine.

Trec zilele greu. Asistentele mă întreabă zilnic dacă a venit cineva după mine. Le spun mereu „nu”. Într-o zi aud două infirmiere vorbind pe hol:

— Săracul domnul Radu… are familie dar nimeni nu vrea să-l ia acasă.
— Cine știe ce-a făcut…

Mă doare adevărul lor spus pe șoptite. Într-o seară vine la mine doamna Ilinca, vecina mamei mele din copilărie:

— Radu dragă… am auzit că ești aici… Dacă vrei, poți veni la mine până te pui pe picioare.

O privesc uimit. Nu-mi vine să cred că cineva încă mai are milă de mine.

— Mulțumesc… dar nu vreau să fiu o povară…

— Nu ești o povară! Toți greșim! Dar dacă nu ne iertăm unii pe alții, ce ne mai rămâne?

În noaptea aceea nu dorm deloc. Mă gândesc la Mariana, la Vlad, la toate momentele în care puteam alege altfel și n-am făcut-o. Mă gândesc cât de greu e pentru cei răniți să ierte și cât de greu e pentru cei care au greșit să fie iertați.

A doua zi accept ajutorul doamnei Ilinca. Plec din spital cu pași mici și sufletul greu, dar cu o fărâmă de speranță că poate într-o zi voi reuși să repar ceva din ce-am stricat.

Mă întreb: Oare cât de mult contează iertarea? Oare câți dintre noi trăim cu regrete pe care nu le putem șterge niciodată? Voi ați putea ierta?