Un weekend cu soacra și socrul: Prizonieră în propria casă

— Irina, ai uitat să pui sare în ciorbă! vocea ascuțită a soacrei mele, doamna Mariana, răsună din bucătărie ca un clopot spart. Mâinile îmi tremură pe lingura de lemn. Încerc să zâmbesc, dar simt cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. E sâmbătă dimineață, iar casa noastră din Ploiești miroase a supă de pui și tensiune. Vlad, soțul meu, stă la televizor cu tatăl lui, domnul Gheorghe, discutând aprins despre meciul de aseară. Eu mă învârt printre oale și farfurii, încercând să fiu peste tot și nicăieri.

— Lasă, mamă, că nu-i așa grav, intervine Vlad fără să-și ridice ochii din ecran. Dar știu că nu e de ajuns. Mariana oftează teatral și începe să aranjeze tacâmurile, de parcă eu n-aș fi în stare nici de asta.

M-am obișnuit cu aceste weekenduri care mă strivesc. În timpul săptămânii, la serviciu, sunt respectată — lucrez ca asistentă medicală la un cabinet stomatologic. Dar acasă, când vin părinții lui Vlad, devin invizibilă. O menajeră care trebuie să anticipeze orice dorință: cafeaua să fie fierbinte, ciorba să aibă gustul copilăriei lui Vlad, prosoapele să fie moi și parfumate.

— Irina, ai șters praful din sufragerie? întreabă domnul Gheorghe cu o voce blândă, dar plină de subînțeles. Îmi vine să țip: „Da, am șters! Și am spălat podeaua, am schimbat lenjeria de pat și am făcut cumpărături!” Dar nu spun nimic. Zâmbesc și dau din cap.

În fiecare sâmbătă se repetă același scenariu: eu gătesc, curăț, servesc masa, strâng după toți. Mariana inspectează totul cu ochi critici. Gheorghe face glume despre „gospodina casei”. Vlad râde cu ei. Nu vede nimic. Nu simte nimic din ce simt eu.

Seara, după ce părinții lui se retrag în camera de oaspeți, mă prăbușesc pe canapea. Vlad vine lângă mine.

— Ce-ai? Pari obosită.

Îl privesc lung. „Obosită? Sunt epuizată! Sunt furioasă! Sunt tristă!” Dar nu spun nimic. Mi-e teamă că dacă încep să vorbesc, n-o să mă mai pot opri.

Duminică dimineață începe la fel: cafea pentru toți, ouă ochiuri cu brânză telemea pentru domnul Gheorghe, ceai de tei pentru doamna Mariana. Eu beau cafeaua pe fugă, în picioare.

La prânz, când aduc sarmalele pe masă, Mariana oftează din nou:

— La mama acasă le făceam cu mai mult cimbru… Dar lasă, e bine și-așa.

Îmi mușc buza până la sânge. Mă simt ca o fetiță certată pentru o temă greșită. Vlad nu zice nimic. Niciodată nu zice nimic.

După masă, Mariana mă cheamă în bucătărie:

— Irina, știu că nu-ți place să gătești prea mult… Dar o femeie trebuie să știe să-și țină casa. Să nu-l lași pe Vlad flămând sau supărat!

Îmi vine să plâng. Sufletul meu urlă: „Dar cine mă ține pe mine? Cine mă întreabă dacă sunt flămândă sau supărată? Cine vede că nu mai pot?”

Într-o duminică seară, după ce părinții lui pleacă și casa rămâne în sfârșit liniștită, izbucnesc:

— Vlad, nu mai pot! M-am săturat să fiu servitoarea tuturor! Tu nu vezi? Nu simți?

Se uită la mine ca și cum abia acum m-ar vedea cu adevărat.

— Irina… dar mama e mai pretențioasă, știi cum e… Și tata… Ei sunt bătrâni…

— Nu e vorba doar despre ei! E despre noi! Despre mine! Eu nu mai exist aici decât ca să fac pe plac altora!

Vlad tace. Pentru prima dată tace cu adevărat. Îl văd cum se frământă.

— N-am știut că te doare atât de tare…

— Pentru că niciodată n-ai vrut să vezi!

Lacrimi îmi curg pe obraji. Simt că mă eliberez puțin câte puțin.

— Vreau să punem limite. Vreau ca atunci când vin ai tăi aici să fim o familie, nu un teatru absurd în care eu joc rolul Cenușăresei!

Vlad dă din cap încet.

— O să vorbesc cu ei…

Nu știu dacă va avea curajul sau dacă ceva se va schimba cu adevărat. Dar pentru prima dată am spus ce simt. Pentru prima dată am ales să nu mai tac.

Seara aceea a fost începutul unei schimbări mici — dar reale. Weekendurile următoare au fost încă dificile; Mariana a bombănit mai mult ca oricând, Gheorghe a făcut glume mai acide. Dar Vlad a început să mă ajute la masă. S-a ridicat de la televizor și a pus farfurii pe masă. A stat lângă mine în bucătărie și mi-a spus: „Hai că facem împreună.” Nu a fost ușor — dar am simțit că nu mai sunt singură.

M-am întrebat adesea: câte femei trăiesc povestea mea? Câte dintre noi ne pierdem vocea printre cratițe și așteptări? Oare cât curaj ne trebuie să spunem „ajunge”? Poate că nu există rețete magice — dar cred că fiecare pas spre demnitate contează.