Vecina de la etajul doi: când granițele dispar

— Nu mai bate așa tare în ușă, Vlad! am strigat, încercând să-mi păstrez calmul, dar inima îmi bătea nebunește. Era deja a treia oară în acea zi când băiatul vecinei de la doi apărea la noi, fără să anunțe, fără să țină cont că Rareș avea teme sau că eu încercam să gătesc.

M-am uitat la ceas: 18:45. Rareș, fiul meu de opt ani, stătea cu ochii mari în hol, nehotărât dacă să-i deschidă prietenului său sau să mă asculte pe mine. Am oftat și am deschis eu ușa. Vlad a intrat ca o furtună, cu pantofii plini de noroi și cu o pungă de chipsuri în mână.

— Mama ta știe că ești aici? am întrebat, dar el deja dispăruse în camera lui Rareș.

Nu era prima dată când mă simțeam invadată. De când Rareș și Vlad se împrieteniseră, apartamentul nostru devenise un fel de loc de joacă pentru tot blocul. La început, m-am bucurat că fiul meu are un prieten. Dar apoi au început favorurile.

— Poți să-l ții pe Vlad la tine până vin eu de la serviciu? mă întreba Adina, mama lui Vlad, aproape zilnic. Uneori nici nu suna înainte; doar apărea la ușă, cu un zâmbet obosit și cu ochii roșii de la nesomn.

— Sigur, Adina, nu-i problemă, răspundeam mereu, deși simțeam cum mi se strânge stomacul. Nu voiam să par nepoliticoasă. Știam că e greu să fii mamă singură, dar nici eu nu eram vreo supereroină.

Într-o seară, după ce Vlad a plecat târziu și Rareș adormise epuizat, soțul meu, Mihai, m-a întrebat:

— De ce nu-i spui clar că nu poți mereu? Parcă nu mai avem viață privată.

— Nu știu… Mi-e milă de ea. Și Rareș ține mult la Vlad.

— Dar noi? Noi unde mai suntem în povestea asta?

Am tăcut. Avea dreptate. În ultima vreme, mesele noastre în familie erau întrerupte constant de vizitele lui Vlad sau de telefoanele Adinei. Într-o duminică dimineață, când încercam să ne bucurăm de o cafea liniștită pe balcon, Adina a sunat la ușă:

— Scuză-mă că deranjez… Poți să-mi dai niște zahăr? Și dacă ai și niște lapte… Vlad iar a vărsat totul pe jos.

Am zâmbit forțat și i-am dat ce a cerut. Dar după ce a plecat, Mihai a izbucnit:

— Nu vezi că profită? Nu e normal să vină zilnic să ceară ceva! Parcă suntem supermarket!

M-am simțit vinovată. Poate chiar eram prea bună. Dar cum să refuz pe cineva care pare atât de copleșit?

Într-o zi ploioasă de aprilie, Rareș a venit acasă plângând:

— Mama, Vlad a zis că dacă nu-l las să ia jucăriile mele acasă, nu mai vorbește cu mine!

M-am enervat. Era prea mult. Am coborât la Adina să discutăm. Am bătut la ușa ei cu inima strânsă.

— Da? a răspuns Adina, cu fața palidă și părul ciufulit.

— Putem vorbi puțin? Cred că ar trebui să stabilim niște reguli pentru copii… și pentru noi.

A oftat adânc și m-a poftit înăuntru. Apartamentul era dezordonat, haine aruncate peste tot, iar Vlad stătea pe canapea cu tableta în brațe.

— Știu că te deranjează… Dar nu mă descurc singură. Am două joburi și nu am pe nimeni aici. Vlad nu are cu cine sta…

Am simțit un val de compasiune și vinovăție. Dar mi-am adunat curajul:

— Înțeleg perfect prin ce treci. Dar nici eu nu pot fi mereu disponibilă. Rareș are nevoie de timp cu familia lui și… sincer, și eu am nevoie de liniște uneori.

Adina s-a uitat la mine lung.

— Deci vrei să-l țin pe Vlad doar la mine? Să nu mai vină deloc?

— Nu asta spun… Putem face un program clar? Să știm când pot sta împreună și când nu?

A tăcut câteva secunde.

— Bine… Dar sper că nu te superi dacă mai cer ajutor uneori.

Am ieșit din apartamentul ei cu sufletul greu. Nu era ușor să trasezi granițe fără să rănești pe cineva care deja părea la pământ.

Seara i-am povestit lui Mihai totul.

— Ai făcut bine. Trebuie să ne protejăm familia. Nu poți salva pe toată lumea.

Dar Rareș era trist. Nu mai voia să iasă afară; se temea că Vlad se va supăra pe el.

Au trecut câteva zile tensionate. Adina nu a mai sunat la ușă și nici Vlad nu a mai venit la noi. Rareș mă întreba zilnic:

— Mama, am făcut ceva rău?

Îl strângeam în brațe și îi spuneam că nu e vina lui nimic din toate astea.

Într-o după-amiază, Adina m-a oprit pe scara blocului:

— Îmi pare rău dacă am exagerat… E greu să fii singură aici. Dar ai dreptate: trebuie să învăț și eu să cer ajutor doar când chiar am nevoie.

Am zâmbit sincer pentru prima dată după mult timp.

Acum avem un program clar: copiii se joacă împreună doar în anumite zile și fiecare familie are spațiul ei. Dar încă mă întreb uneori: unde se termină bunătatea și începe sacrificiul inutil? Cum putem ajuta fără să ne pierdem pe noi?