Ziua în care lumea mea s-a prăbușit

— Mariana, iar ai întârziat! Ce naiba se întâmplă cu tine în ultima vreme? vocea mamei mele, Irina, răsună ascuțit din bucătărie, în timp ce eu încercam să-mi găsesc cheile printre hârtiile împrăștiate pe masă. M-am oprit pentru o clipă, cu inima bătându-mi nebunește. Era doar o întârziere de câteva minute la liceu, dar în casa noastră orice detaliu devenea motiv de ceartă.

— Nu știu, mamă… Am dormit prost, am avut un coșmar, am bâiguit eu, evitând să-i întâlnesc privirea. Tata, Viorel, stătea la masă cu ziarul în mână, absent ca de obicei. Nu ridica niciodată vocea, dar tăcerea lui era mai grea decât orice țipăt.

— Las-o, Irina, e adolescentă, a zis el fără să mă privească. Dar mama nu s-a lăsat:

— Nu vezi că nu mai ești copil? Ai 17 ani! Nu poți continua așa, Mariana! O să ajungi ca… — s-a oprit brusc. Ca cine? Ca ea însăși? Ca sora ei, mătușa Ana, care plecase de acasă la 19 ani și nu se mai întorsese niciodată?

Am ieșit pe ușă trântind-o, cu lacrimile gata să-mi sară din ochi. Pe drum spre liceu, gândurile mi se amestecau haotic: de ce nu pot fi și eu ca ceilalți? De ce fiecare zi începe cu reproșuri și suspiciuni? De ce tata nu spune nimic niciodată?

La școală nu am reușit să mă concentrez deloc. Colega mea de bancă, Roxana, m-a întrebat dacă sunt bine. I-am zâmbit forțat:

— E doar una din zilele alea… știi tu.

Dar nu știa. Nimeni nu știa ce era cu adevărat în familia noastră. Nimeni nu știa că mama își petrecea nopțile plângând în baie și că tata dispărea ore întregi fără explicații. Nimeni nu știa că eu mă simțeam captivă într-o casă care mirosea mereu a supă de pui și a minciuni vechi.

După ore, am primit un mesaj de la fratele meu mai mic, Paul: „Vino repede acasă. E scandal.” Am alergat cât am putut. Când am intrat pe ușă, mama țipa la tata:

— Crezi că nu știu? Crezi că nu mi-am dat seama de luni de zile? Unde ai fost aseară?

Tata tăcea. Paul stătea în colțul camerei cu ochii mari de frică. M-am apropiat de el și l-am luat de mână.

— Ce se întâmplă? am șoptit.

— Mama a găsit niște mesaje pe telefonul lui tata… cu o femeie… Nu știu ce să fac…

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras covorul de sub picioare. Toate suspiciunile mele din ultimii ani se adevereau. Tata avea pe altcineva. Mama știa. Paul suferea. Eu eram prinsă la mijloc.

— Mariana, spune-i tu! urlă mama către mine. Spune-i că nu e normal ce face! Spune-i că ne distruge!

Am rămas mută. Tata s-a ridicat încet:

— Irina, te rog… Nu în fața copiilor…

— Prea târziu! urlă ea. Prea târziu pentru orice!

Am fugit în camera mea și am trântit ușa. Am început să plâng în pernă până am simțit că nu mai am aer. Paul a venit după câteva minute și s-a așezat lângă mine.

— Ce facem acum? a întrebat el cu vocea tremurândă.

Nu aveam niciun răspuns. În acea noapte, am auzit-o pe mama vorbind la telefon cu mătușa Ana:

— Nu mai pot, Ana… Nu mai pot să trăiesc așa… Copiii suferă… Viorel nu mai e omul pe care l-am cunoscut…

A doua zi dimineață, tata nu mai era acasă. Mama stătea la masă cu ochii umflați de plâns și o cană de cafea rece în față.

— Mariana… trebuie să vorbim…

Am dat din cap obosită.

— O să divorțăm… Nu mai pot… Știu că vă doare, dar nu mai pot trăi în minciună…

Paul a început să plângă. Eu am simțit un gol imens în stomac. Toată copilăria mea se destrăma sub ochii mei.

Au urmat luni de zile de certuri, avocați, mutări dintr-o casă în alta. Tata s-a mutat cu „cealaltă femeie”, iar mama s-a închis și mai tare în ea însăși. Paul a început să lipsească de la școală și să se certe cu toată lumea. Eu am început să scriu într-un jurnal tot ce simțeam — singura mea supapă.

Într-o seară, după încă o ceartă între mama și Paul, am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am întrebat dacă vreodată voi putea ierta tot ce s-a întâmplat. Dacă voi putea să-mi construiesc propria viață fără să repet greșelile părinților mei.

Roxana m-a sunat:

— Mariana, hai afară! Hai să vorbim! Nu poți ține totul în tine!

Am ieșit cu ea la o plimbare lungă prin parc. I-am spus totul: despre tata, despre mama, despre frica mea că voi rămâne singură.

— Știi ceva? mi-a zis Roxana. Poate că uneori trebuie să pierzi tot ca să te regăsești pe tine însăți.

Am zâmbit printre lacrimi. Poate avea dreptate.

Acum, după un an de la acea dimineață fatidică, încă mă lupt cu umbrele trecutului. Dar am început să mă cunosc mai bine și să-mi dau voie să sper din nou.

Oare câți dintre noi trăim cu secretele părinților noștri? Oare cât ne costă să avem curajul să rupem lanțul minciunilor și al suferinței?