Ziua în care totul s-a schimbat: mama-soacră, ploaia și adevărul ascuns

— Ce faci aici?! am izbucnit, udă leoarcă, cu umbrela încă picurând pe covorul din hol.

Mama-soacră, doamna Mariana, s-a întors brusc, cu o cămașă de-a mea în mâini, ochii ei mici și ageri fixându-mă ca pe un copil prins cu mâna în borcanul cu dulceață. Camera mirosea a parfumul meu, dar și a tensiune.

— Am vrut doar să… să văd dacă ai nevoie de ceva, a bâiguit ea, încercând să-și ascundă stânjeneala sub un zâmbet forțat.

Nu era prima dată când simțeam că nu am intimitate în propria casă, dar niciodată nu o prinsesem atât de clar. M-am uitat la ea, la hainele mele împrăștiate pe pat, la cutia de bijuterii deschisă. Mâinile îmi tremurau. În minte mi se derulau toate momentele în care am simțit că nu sunt destul de bună pentru fiul ei, soțul meu, Vlad.

— Nu cred că ai venit să mă ajuți, Mariana. Ce cauți, de fapt?

A tăcut. Apoi a ridicat din umeri, ca și cum ar fi fost o neînțelegere banală. Dar eu știam că nu era. De când ne-am mutat împreună cu Vlad în apartamentul nostru mic din București, mama lui găsea mereu motive să vină neanunțată: ba că trebuie să aducă borcane cu zacuscă, ba că vrea să vadă dacă avem destule prosoape curate. Dar niciodată nu o găsisem scotocind printre lucrurile mele.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru liniștea noastră. Vlad a venit acasă târziu, obosit după o zi grea la birou. I-am povestit totul printre lacrimi și suspine.

— Exagerezi, Ana. Mama doar vrea să te ajute. Știi cum e ea…

— Nu! Nu vreau să mai intru în camera mea și să găsesc pe altcineva acolo! Nu vreau să-mi fie răscolite hainele!

Vlad a oftat și s-a trântit pe canapea. Între noi s-a lăsat o tăcere grea. În acea noapte am dormit întoarsă cu spatele la el.

Zilele următoare au fost un coșmar. Mariana a început să mă evite, dar îi simțeam prezența peste tot: găseam lucruri mutate prin casă, prosoape schimbate fără să cer, mâncare gătită după gustul ei, nu al meu. Vlad era prins la mijloc și refuza să ia partea cuiva.

Într-o duminică dimineață, când încercam să fac clătite pentru micul dejun, Mariana a apărut iar pe neașteptate.

— Ana, dragă, ai grijă cum bați ouăle alea! Se fac cocoloașe dacă nu le amesteci bine!

Am lăsat telul jos și am inspirat adânc.

— Mariana, te rog frumos… E casa mea. Aș vrea să gătesc cum știu eu.

S-a uitat la mine lung, apoi a ieșit din bucătărie fără un cuvânt. Vlad a venit după câteva minute.

— Ce i-ai făcut mamei? De ce plânge?

— Nimic! Doar i-am spus că vreau să gătesc singură!

— Ana, nu poți fi puțin mai tolerantă? E mama mea…

Atunci am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am privit ploaia care bătea în geamuri. M-am întrebat dacă nu cumva eu sunt problema. Dacă nu cumva nu sunt destul de bună pentru familia lui Vlad.

În zilele care au urmat am început să mă îndoiesc de mine însămi. Am încercat să fiu mai atentă cu Mariana, să o invit la cafea, să îi spun cât apreciez ajutorul ei. Dar nimic nu părea să fie suficient.

Într-o seară, când Vlad era plecat la serviciu până târziu, Mariana a venit din nou. De data asta nu a mai intrat direct în casă; a sunat la ușă și mi-a întins un pachet cu prăjituri.

— Ana… Putem vorbi?

Am oftat și am făcut loc pe canapea.

— Știu că nu mă suporți prea mult… Dar Vlad e tot ce am. Și mi-e teamă că-l pierd dacă tu îl schimbi prea mult.

Am rămas fără cuvinte. Pentru prima dată am văzut-o vulnerabilă, nu doar autoritară.

— Mariana… Nu vreau să-l schimb pe Vlad. Vreau doar să avem liniște în casa noastră.

A dat din cap încet și a plecat fără alte vorbe.

După acea discuție lucrurile s-au schimbat puțin. Mariana a început să anunțe când vine pe la noi și nu mi-a mai răscolit niciodată lucrurile. Dar relația dintre mine și Vlad s-a răcit. El era mereu prins între noi două, iar eu mă simțeam tot mai singură.

Într-o seară ploioasă ca aceea în care totul a început, l-am întrebat:

— Vlad… Tu de partea cui ești?

A tăcut mult timp înainte să răspundă:

— Nu vreau să aleg între voi…

Atunci am înțeles că uneori trebuie să-ți aperi limitele chiar dacă doare. Că uneori familia poate fi cel mai greu câmp de luptă.

M-am privit în oglindă și m-am întrebat: oare câte femei trăiesc povestea mea? Oare câte dintre noi au curajul să spună „Ajunge!” fără să piardă ceea ce iubesc cel mai mult?