Ziua mea, casa mea, regulile mele?

— Nu-mi vine să cred! Cum adică, „toată lumea vine la noi sâmbătă”? — am șoptit, strângând telefonul la piept, inima bătându-mi nebunește. Tocmai auzisem-o pe soacra mea, doamna Mariana, vorbind la telefon cu sora ei în timp ce credea că sunt la serviciu. „Facem ziua Laurei la ei acasă, că e mai spațios și oricum nu are nimic planificat”, spunea ea cu o siguranță care m-a lăsat fără aer.

Era ziua mea de naștere peste două zile. Plănuisem să fie liniște, doar eu, Vlad și fetița noastră, Ilinca. Un tort mic, un film și poate o plimbare în parc. După un an greu, cu multe certuri și oboseală acumulată, nu voiam decât să respir. Dar iată-mă acum, ascunsă după ușa bucătăriei, simțind cum mi se strânge stomacul de furie și neputință.

Când Vlad a venit acasă, i-am povestit totul. — Laura, exagerezi. Mama doar vrea să fie frumos pentru tine. Știi cum e ea, îi place să organizeze. Nu te mai supăra pentru orice! — a zis el, fără să mă privească în ochi.

— Dar nu mă întreabă niciodată ce vreau eu! Nu e normal să decidă cineva altcineva pentru mine, în casa mea! — am izbucnit.

— Hai, lasă, că nu e sfârșitul lumii. O să fie bine. — a oftat el și s-a dus la calculator.

Am simțit cum mă sufoc. De câte ori trebuia să accept ca altcineva să-mi invadeze spațiul? De câte ori trebuia să fiu „drăguță”, „înțelegătoare”, „buna noră”? M-am gândit la toate momentele când Mariana a venit neanunțată, când a mutat mobila după bunul plac sau când a criticat felul în care gătesc pentru Ilinca.

Sâmbătă dimineața, casa era deja plină de voci și mirosuri. Mariana dădea ordine: — Pune masa acolo! Nu vezi că nu încape toată lumea? Laura, adu farfuriile bune! Vlad, du-te și ia prăjiturile din mașină!

Eu eram ca o fantomă printre invitați. Zâmbeam mecanic, primeam urări și flori pe care nu le voiam. Mă uitam la Ilinca, care se ascunsese sub masă cu păpușa ei preferată. Am simțit un nod în gât.

La un moment dat, m-am retras pe balcon. Sora mea, Ana, m-a urmat.

— Ce faci aici singură?

— Nu mai pot, Ana. Parcă nu mai e casa mea. Parcă nici eu nu mai sunt eu.

— Spune-le! Spune-i Marianei că nu vrei asta!

— Nu pot… Vlad n-o să mă susțină niciodată.

— Și dacă nu te susține? Ce faci? Te anulezi mereu?

Cuvintele ei m-au durut. Avea dreptate. Dar cum să mă pun împotriva tuturor?

După tort și urări forțate, Mariana a început să povestească tuturor cât de greu îi este ei cu „generația asta tânără care nu știe să fie recunoscătoare”. Am simțit cum îmi fierbe sângele.

— Mariana, te rog frumos să nu mai vorbești așa despre mine! — am spus tare, pentru prima dată în fața tuturor.

S-a lăsat liniștea. Vlad s-a uitat la mine ca la o străină.

— Laura! Ce-i cu tine?

— Sunt obosită să fiu mereu gazda perfectă pentru o petrecere pe care n-am vrut-o! Sunt obosită să mi se spună ce trebuie să fac în casa mea!

Mariana s-a ridicat brusc:

— Dacă nu-ți convine, spuneai de la început! Eu doar am vrut să fie frumos!

— Să fie frumos pentru cine? Pentru mine sau pentru tine?

Oaspeții s-au ridicat încet și au început să plece. Vlad a rămas tăcut. Mariana a plecat fără să-și ia rămas bun.

După ce am rămas singură cu Vlad, a urmat tăcerea aceea grea care doare mai tare decât orice ceartă.

— Laura… poate ai exagerat puțin…

— Nu mai pot trăi așa! Nu mai pot să fiu invizibilă în propria viață!

A doua zi dimineață am găsit un bilet pe frigider: „M-am dus la mama. Trebuie să mă gândesc.”

Am plâns ore întregi. M-am simțit vinovată și eliberată în același timp. Ilinca m-a luat de mână:

— Mami, tu ești tristă?

— Da, iubita mea… dar uneori trebuie să spui ce simți ca să nu te pierzi pe tine.

Acum stau singură în bucătărie și mă întreb: Oare cât de mult trebuie să sacrificăm din noi pentru liniștea familiei? Unde se termină respectul și începe renunțarea la sine? Voi ce ați fi făcut în locul meu?