Firul nevăzut: Prietenia mea pusă la încercare în umbra maternității

— Ioana, nu pot să vin azi. Andrei are febră și nu știu ce să-i mai fac. Poate altădată, bine?

Vocea Mariei răsuna stins în telefon, iar eu priveam în gol la cafeaua rece din fața mea. Era a treia oară luna asta când ieșirea noastră se anula. Îmi mușcam buza de jos, încercând să-mi reprim frustrarea. Nu era vina ei, știam asta. Dar nici a mea nu era că mă simțeam tot mai invizibilă în viața ei.

Maria și cu mine eram de nedespărțit încă din liceu. Am trecut împreună prin sesiuni, despărțiri, concedieri, vacanțe la mare și seri lungi cu vin prost și râsete sincere. Dar de când l-a născut pe Andrei, parcă totul s-a schimbat. Ea era mereu obosită, mereu pe fugă, mereu cu gândul la copil. Eu? Eu eram doar Ioana, prietena fără copii, care nu înțelegea nimic din lumea scutecelor și a colicilor.

Într-o seară de vineri, după o săptămână grea la birou, am decis să-i fac o surpriză. Am cumpărat prăjitura ei preferată de la cofetăria din colț și am bătut la ușa ei fără să anunț. Mi-a deschis cu ochii umflați de nesomn și părul prins la repezeală.

— Ioana… ce faci aici?
— Am trecut doar să te văd. Ți-am adus ceva dulce. Poate ai nevoie de o pauză.

A zâmbit slab și m-a invitat înăuntru. În sufragerie era haos: jucării peste tot, haine mici aruncate pe canapea, iar din dormitor se auzea un plâns subțire.

— Îmi pare rău pentru dezordine… Andrei nu m-a lăsat să dorm deloc azi-noapte.

Am încercat să glumesc:
— E ok, măcar nu trebuie să-ți faci griji că vine vreo soacră în vizită.

A râs scurt, dar ochii îi rămâneau triști. Am stat pe marginea canapelei, privind cum Maria se mișca mecanic între pătuț și bucătărie. Am vrut să-i spun cât de mult îmi lipsește vechea noastră viață, dar m-am abținut. Ce rost avea? Pentru ea, totul se învârtea acum în jurul lui Andrei.

— Ți-e greu? am întrebat-o într-un final.
— Uneori simt că nu mai sunt eu… Sunt doar mama lui Andrei. Și atât.

Am simțit un nod în gât. Poate că nu eram singura care pierdea ceva.

Seara aceea a trecut repede. Am plecat devreme, lăsând-o pe Maria cu promisiunea că ne vom vedea mai des. Dar zilele au trecut una după alta, iar mesajele ei au devenit tot mai scurte, răspunsurile tot mai întârziate.

Într-o duminică ploioasă, am primit un mesaj de la ea: „Ioana, îmi pare rău că nu mai sunt prezentă ca înainte. Nu știu cum să fiu și mamă, și prietenă bună.”

Am stat mult timp cu telefonul în mână. M-am gândit la toate momentele când am judecat-o în sinea mea pentru absență, fără să-mi dau seama cât de greu îi era ei cu adevărat. Dar tot nu puteam alunga sentimentul că pierd ceva esențial.

La birou, colegele mă întrebau mereu:
— Tu când faci un copil?
— Nu te gândești că rămâi singură?

Mă enervau întrebările astea. De parcă valoarea mea ca femeie s-ar măsura doar în scutece schimbate și biberoane sterilizate. Eu voiam altceva: voiam să fiu văzută, ascultată, iubită pentru ceea ce sunt eu.

Într-o seară am ieșit cu Raluca și Simona la un pahar de vin. Le-am povestit despre Maria și despre cât de mult mă doare distanța dintre noi.

— E normal, Ioana, mi-a spus Raluca. Fiecare etapă a vieții vine cu schimbări. Poate trebuie doar să-i dai timp.
— Sau poate trebuie să accepți că unele prietenii nu supraviețuiesc tuturor schimbărilor, a adăugat Simona cu realismul ei tăios.

Am plecat acasă mai confuză ca niciodată. Seara târziu, am primit un mesaj vocal de la Maria:

„Ioana… știu că te-am neglijat și îmi pare rău. Mi-e dor de tine, dar uneori simt că nu mai am nimic de oferit. Sunt obosită și speriată că te pierd.”

Am plâns ascultând-o. Pentru prima dată am realizat că nu eram doar eu victima acestei distanțe; și ea suferea la fel de mult.

A doua zi i-am scris:
„Maria, nu vreau să te pierd. Nici nu știu cum să te ajut sau dacă pot face ceva ca să fie mai ușor pentru tine. Dar sunt aici.”

Ne-am revăzut după câteva zile în parc. Andrei dormea în cărucior, iar noi stăteam pe o bancă sub copacii bătrâni. Am vorbit mult despre frici, despre vinovăție și despre cât de greu e să fii femeie într-o lume care te judecă indiferent ce alegi: mamă sau nu, carieristă sau casnică.

— Crezi că o să fim vreodată ca înainte? m-a întrebat Maria cu voce tremurată.
— Nu știu… Poate nu trebuie să fim ca înainte. Poate trebuie doar să fim aici una pentru cealaltă, așa cum putem acum.

Am zâmbit amândouă printre lacrimi. Poate prietenia adevărată nu e despre a fi mereu împreună sau despre a împărți aceleași experiențe, ci despre a rămâne aproape chiar și atunci când drumurile par să se despartă.

Acum mă întreb: câți dintre noi au pierdut oameni dragi pentru că n-au știut cum să rămână aproape atunci când viața i-a schimbat? Oare putem învăța să iubim altfel, fără să ne agățăm cu disperare de trecut?