Umbra unei prietenii pierdute

— Nu-mi vine să cred! Ești tu, Ana? vocea Irinei a răsunat peste rafturile cu legume, tăind zumzetul monoton al supermarketului. M-am întors brusc, cu o pungă de roșii în mână, și am simțit cum inima mi se strânge. Nu ne mai văzuserăm de aproape șase luni, de când, fără niciun motiv clar, conversațiile noastre s-au rărit până la tăcere.

— Irina! Ce surpriză… am bâiguit, încercând să-mi ascund emoția sub un zâmbet stângaci. Ea s-a apropiat cu pași hotărâți, îmbrăcată elegant, cu părul perfect aranjat, exact ca în pozele pe care le posta zilnic pe Instagram. M-a îmbrățișat rapid, dar rece, ca și cum bifase o datorie.

— Vai, ce mult ai slăbit! Ți-e bine? Eu abia mai am timp să respir, între job, copii și cursurile de yoga. Dar nu mă plâng, știi cum sunt eu, mereu ocupată! A început să povestească despre noul ei apartament din Pipera, despre cât de greu e cu doi copii mici și un soț care lucrează până târziu. Eu ascultam, încercând să-mi găsesc locul în dialog. Am încercat să-i spun că am schimbat jobul și că mama mea e bolnavă, dar m-a întrerupt imediat:

— Vai, ce interesant! Dar să vezi ce mi s-a întâmplat mie… Și iar a început să vorbească despre ea. M-am simțit invizibilă, ca o umbră pe lângă rafturile pline de conserve.

Mi-am amintit de vremurile când stăteam ore întregi la cafea în apartamentul ei mic din Drumul Taberei, povestind despre visele noastre. Atunci râdeam mult și plângeam uneori împreună. Acum, Irina era alt om: preocupată doar de imaginea ei, de succesul ei, de viața ei perfectă pe care o afișa tuturor.

— Știi, Ana, ar trebui să vii și tu la yoga cu mine! Poate te mai relaxezi puțin… mi-a spus cu un zâmbet superior. Am simțit cum mă înroșesc de rușine și furie. Nu știa nimic despre nopțile mele nedormite lângă mama bolnavă sau despre singurătatea care mă apăsa în fiecare seară în garsoniera mea mică.

— Poate… am răspuns încet. Dar nu cred că am timp acum.

— Ei, lasă! Timpul ți-l faci! Eu dacă pot… Și-a verificat telefonul și a oftat teatral. — Trebuie să fug, am programare la cosmetică. Hai că vorbim pe WhatsApp!

A plecat grăbită, lăsându-mă singură între rafturi. Am rămas nemișcată câteva secunde, cu ochii în gol. M-am simțit ca un personaj secundar în povestea ei grandioasă. Am ieșit din magazin cu pași grei și m-am așezat pe o bancă afară. Am scos telefonul și am derulat conversațiile vechi cu Irina: mesaje lungi, pline de grijă și empatie. Acum totul părea atât de departe.

Ajunsă acasă, mama mă aștepta pe canapea, palidă și obosită.

— Ai cumpărat roșiile? m-a întrebat ea blând.

— Da, mamă… Am lăsat plasa pe masă și m-am așezat lângă ea. Mi-a luat mâna în palmă și m-a privit lung.

— Ce s-a întâmplat? Pari tristă.

Am oftat adânc.

— Am întâlnit-o pe Irina… Și mi-am dat seama că nu mai avem nimic în comun. Parcă nici nu mă mai vede…

Mama a zâmbit trist.

— Oamenii se schimbă, Ana. Prieteniile se pierd uneori fără vinovați anume. Dar tu nu ești mai puțin valoroasă pentru că altcineva nu te mai vede.

Am simțit lacrimile cum îmi ard obrajii. Mi-am dorit să fiu din nou importantă pentru cineva, să contez în povestea cuiva.

Seara târziu, când liniștea s-a așternut peste blocurile gri din cartierul nostru vechi, m-am uitat pe fereastră la luminile orașului și m-am întrebat: oare câți dintre noi trăim viețile altora fără să fim văzuți cu adevărat? Cât timp trebuie să treacă până când ne dăm voie să fim personajul principal în propria poveste?

Poate că unele prietenii nu sunt făcute să dureze o viață întreagă. Dar oare cât curaj ne trebuie ca să acceptăm asta și să mergem mai departe?