Umbrele Prieteniei: Întâlnirea care mi-a schimbat viața

— Raluca, tu ești? Nu-mi vine să cred!
Vocea Irinei a răsunat peste rafturile cu fructe, tăind ca un cuțit liniștea după-amiezii de sâmbătă. M-am întors brusc, cu inima bătându-mi nebunește în piept. O recunoscusem după zâmbetul larg, același pe care îl afișa mereu când voia să pară că totul e perfect.
— Irina! Ce surpriză… am bâiguit, încercând să-mi ascund emoția.
Nu ne mai văzusem de șase luni. Ultima dată când am încercat să ne vedem, mi-a spus pe un ton grăbit: „Sunt ocupată, scuză-mă. Facem altă dată.” Altă dată nu a mai venit niciodată.

Ea s-a apropiat cu pași mari, împingând coșul plin ochi. Am simțit un nod în gât. M-am întrebat dacă ar trebui să-i spun cât de mult m-a durut absența ei sau să joc teatru, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
— Vai, ce bine arăți! Ai slăbit? Eu nu reușesc deloc, cu toate problemele de la serviciu… Știi cum e, șeful meu e un coșmar! Și acasă, copiii… nu mai am timp de nimic!
A început să vorbească repede, fără să mă întrebe nimic despre mine. Am zâmbit forțat și am dat din cap, ascultând-o cum își vărsa frustrările. M-am simțit invizibilă, ca o umbră pe lângă viața ei tumultuoasă.

În timp ce ea povestea despre concediul ratat la mare și despre cât de greu îi este cu soacra care se bagă în toate, mi-am amintit de serile noastre de demult, când stăteam la povești până târziu, râzând și plângând împreună. Atunci eram două fete simple dintr-un cartier liniștit din Ploiești, visând la o viață mai bună. Acum eram două femei străine, fiecare cu propriile bătălii.

— Și tu? Ce mai faci? a întrebat într-un final, dar privirea îi era deja pe telefon.

Am ezitat o clipă. Să-i spun că tata e bolnav și că mama abia se descurcă? Să-i spun că m-am despărțit de Vlad după opt ani și că mă simt mai singură ca niciodată? Sau să mă prefac că totul e bine?

— Sunt… bine. Muncă multă și eu, am spus încet.

N-a părut să observe ezitarea din vocea mea. A continuat să vorbească despre cât de greu e să găsești bone bune și cât de scump s-a făcut totul la piață. M-am uitat la mâinile mele tremurânde și am simțit cum furia crește în mine.

— Irina, ți-ai dat seama că nu ne-am mai văzut de jumătate de an? am întrebat brusc.

S-a oprit din vorbit și m-a privit pentru prima dată cu adevărat.

— Da… știu. Îmi pare rău, dar viața asta… Nu mai am timp nici să respir!

Am vrut să-i spun că timpul nu se găsește, se face. Că atunci când vrei cu adevărat să fii prezent în viața cuiva, găsești o cale. Dar m-am oprit. Poate că nici eu nu fusesem mereu acolo pentru ea.

— Știi… tata e bolnav. Și eu m-am despărțit de Vlad. A fost greu… încă e greu.

A tăcut câteva secunde, apoi a oftat.

— Îmi pare rău, Raluca… Dar uite, dacă ai nevoie să vorbești, dă-mi un mesaj! Eu trebuie să fug acum, copiii mă așteaptă acasă.

A plecat grăbită, lăsând în urmă un parfum dulceag și un gol imens în sufletul meu. Am rămas lângă raftul cu mere, privind în gol. M-am simțit mai singură ca niciodată.

Când am ajuns acasă, mama mă aștepta cu ochii roșii de plâns.

— Ai luat lapte?

Am dat din cap și am pus cumpărăturile pe masă. Tata tușea în camera lui. M-am dus la el și i-am luat mâna în palmă.

— Cum te simți azi?

— Ca un bătrân obosit… Dar tu? Ai întâlnit pe cineva?

Am zâmbit trist.

— Da, pe Irina. Dar parcă nu mai e aceeași…

Mama a venit lângă mine și m-a îmbrățișat.

— Oamenii se schimbă, draga mea. Prietenii vin și pleacă. Dar familia rămâne.

M-am gândit mult la vorbele ei în acea noapte. Am stat trează până târziu, privind tavanul și întrebându-mă unde greșisem. De ce oamenii dragi dispar din viețile noastre fără explicații? De ce ne pierdem unii pe alții printre griji și probleme?

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la Irina: „Scuză-mă pentru ieri. Chiar mi-e dor de tine. Poate ieșim la o cafea săptămâna viitoare?”

Am zâmbit amar. Știam că probabil nu se va întâmpla nici de data asta. Dar totuși… undeva în sufletul meu speram că poate ne vom regăsi cândva.

Acum mă întreb: oare cât valorează o prietenie dacă doar unul dintre noi mai luptă pentru ea? Cât de mult ar trebui să investim într-o relație care pare că s-a stins deja? Voi ce ați face în locul meu?