Umbrele trecutului la masa de seară

— Nu-mi vine să cred că ai făcut asta, Vlad! am șoptit printre dinți, încercând să-mi stăpânesc lacrimile în timp ce ieșeam grăbită din restaurant. Mâinile îmi tremurau pe geanta mică, iar pașii mei răsunau apăsat pe trotuarul umed. În spatele meu, vocea lui Vlad răsuna, încărcată de o furie pe care nu o mai văzusem până atunci.

Totul începuse cu o invitație aparent inocentă. — Hai să mergem la „La Mătușa Floarea”, mi-a spus Vlad într-o seară de joi, cu zâmbetul lui ștrengăresc. — Am lucrat acolo doi ani, înainte să ne cunoaștem. E un loc special pentru mine.

Am acceptat fără să stau pe gânduri. Îl iubeam pe Vlad de doi ani și credeam că-l cunosc. Îmi povestise despre copilăria lui la Bacău, despre părinții care se certau mereu și despre cum a plecat la București să-și facă un rost. Îmi spusese că restaurantul acela l-a ajutat să se ridice după ce tatăl lui a murit și mama lui s-a retras în tăcere. Nu aveam motive să cred că seara aceea va fi diferită de altele.

Când am intrat în restaurant, am simțit imediat privirile curioase ale chelnerilor. Vlad părea în largul lui, salutându-i pe toți cu un aer superior. — Uite-l pe Gabi, încă spală pahare! a râs el, fără să-și dea seama că Gabi îl privea cu ochi triști.

Ne-am așezat la o masă lângă geam. Vlad a început să povestească despre fiecare colț al localului: — Aici am spart odată o sticlă de vin scump și m-au pus să plătesc din bacșișuri. Acolo, la bar, am prins-o pe Mariana plângând după ce șeful a țipat la ea.

La început, am zâmbit. Dar curând am observat că tonul lui Vlad devenea tot mai tăios. Chelnerița care ne-a servit era nouă și părea speriată de fiecare dată când Vlad îi adresa o întrebare. — Nu vezi că ai adus farfuria murdară? i-a spus el, ridicând vocea. — Pe vremea mea nu se întâmpla așa ceva!

Am încercat să-i fac semn discret să se oprească, dar el părea să ignore orice gest al meu. — Ce-i cu fața asta? m-a întrebat, văzându-mă încordată. — Ești prea sensibilă, Naomi! Aici așa merge treaba.

M-am simțit mică și neputincioasă. Oamenii din jur începeau să se uite spre noi. Chelnerița aproape că plângea când a adus desertul greșit. — Nu e vina ei, Vlad, am spus încet. — Las-o în pace.

El s-a încruntat și a dat ochii peste cap. — Mereu iei partea altora! N-ai idee cât am tras aici, cât m-au umilit! Acum e rândul meu să le arăt cine sunt!

Atunci am simțit că nu-l mai recunosc pe omul de lângă mine. M-am ridicat brusc, mi-am luat geanta și am ieșit fără să mă uit înapoi. Afară ploua mărunt și rece. Am mers repede spre stația de autobuz, cu inima bătându-mi nebunește.

Telefonul a început să vibreze în geantă: „Unde te duci? Hai înapoi! Nu fi copilă!” Am ignorat mesajele lui Vlad și m-am urcat în primul autobuz care a venit.

Pe drum, am început să mă gândesc la toate momentele în care Vlad fusese dur sau ironic cu alții și eu trecusem cu vederea. La început mi se părea că e doar obosit sau stresat, dar acum vedeam clar: era ceva mai adânc acolo, o rană veche care îl făcea să rănească la rândul lui.

Ajunsă acasă, am găsit-o pe mama citind la bucătărie. — Ce s-a întâmplat? m-a întrebat ea văzându-mi ochii roșii.

— Nimic… doar că uneori oamenii nu sunt cine par a fi, am răspuns încet.

Mama s-a apropiat și m-a îmbrățișat fără să spună nimic. În brațele ei am simțit pentru prima dată după mult timp că pot respira ușurată.

A doua zi dimineață, Vlad era la ușa mea cu un buchet de flori ofilite și ochii roșii de nesomn.

— Naomi, hai să vorbim! Nu voiam să te rănesc… Dar nu pot uita cum m-au tratat acolo! Am vrut doar să simt că am câștigat ceva…

— Ai câștigat ceva? l-am întrebat eu tristă. Sau doar ai pierdut respectul celor din jur?

A tăcut mult timp. — Poate ai dreptate… Dar nu știu cum să scap de furia asta.

— Poate ar trebui să cauți ajutor, Vlad. Eu nu pot fi scutul tău împotriva trecutului tău.

S-a uitat la mine ca și cum abia atunci mă vedea cu adevărat.

— Te rog… dă-mi timp…

— Timpul nu vindecă totul dacă nu vrei să te schimbi, Vlad.

L-am privit plecând pe scări, cu pași grei și capul plecat. În acea zi am știut că trebuie să pun limite chiar dacă doare.

Mă întreb acum: câți dintre noi acceptăm comportamente toxice doar pentru că iubim? Și cât de mult din trecutul partenerului ar trebui să ducem noi în spate?