Bunicul Ilie și prăjitura aniversară: O lecție despre iertare

— Nu e corect, bunicule! strigă Mara, cu ochii în lacrimi, în timp ce ținea strâns farfuria cu ultima felie de prăjitură cu nucă. — Mereu îi dai lui Vlad bucata cea mai mare!

Am rămas nemișcat, cu mâinile pline de făină, privind cum Mara și Vlad se priveau urât peste masa din bucătăria veche, cu miros de scorțișoară și lemn ars. Era ziua de naștere a Marei, iar eu, Ilie, bunicul lor, mă străduisem să fac prăjitura preferată a familiei, după rețeta soției mele care nu mai era printre noi.

— Mara, nu-i adevărat! Nici nu am cerut eu bucata aia! se apăra Vlad, roșu la față.

— Ba da! Mereu faci la fel!

Mi-am șters mâinile pe șorț și am încercat să le vorbesc calm, dar vocea mi se frângea. — Copii, nu vă certați pentru o prăjitură… E destulă pentru toți.

Dar nu era. Făcusem doar una, ca pe vremuri, când eram săraci și trebuia să împărțim totul. Nu mă gândisem că azi, când toți sunt mari și pretențioși, o prăjitură nu mai ajunge.

— Tataie, tu niciodată nu vezi când Vlad mă necăjește! a izbucnit Mara și a fugit în camera mică, trântind ușa.

Am rămas singur cu Vlad, care se uita la mine cu ochii lui albaștri, moșteniți de la bunica. — Nu vreau să mă cert cu Mara…

— Știu, băiete… Dar uneori, fără să vrem, îi rănim pe cei dragi.

În sufragerie, fiica mea, Ioana, și ginerele meu, Sorin, discutau în șoaptă. Am auzit-o pe Ioana: — Tata nu înțelege că vrem altceva pentru copii… Mereu aceleași tradiții, aceleași reguli.

M-am simțit ca un străin în propria casă. Am ieșit afară, în curte, unde zăpada scârțâia sub cizmele mele vechi. M-am uitat la pomii goi și la fumul care ieșea leneș din horn. Mi-am amintit cum făceam prăjituri cu soția mea și copiii mici alergau prin curte. Acum erau mari și fiecare avea pretențiile lui.

M-am întors în bucătărie și am început să frământ aluat pentru încă o prăjitură. Mâinile îmi tremurau de oboseală și supărare. Mara stătea pe patul din camera mică și plângea încet. Am bătut la ușă:

— Mara, pot să intru?

— Nu vreau să vorbesc cu tine…

— Știu că te-am supărat. Dar vreau să-ți spun ceva despre bunica ta…

A deschis ușa încet. M-am așezat lângă ea și i-am povestit cum bunica ei făcea mereu două prăjituri: una pentru familie și una pentru vecini sau pentru cine nu avea ce pune pe masă. — Știi de ce? Pentru că voia ca nimeni să nu plece trist din casa noastră.

Mara m-a privit lung: — Și eu am plecat tristă azi…

M-a durut mai tare decât orice ceartă. — Ai dreptate, fetița mea. Am greșit că n-am făcut destul pentru toți. Dar dacă mă ajuți, putem face împreună încă una?

Ochii ei s-au luminat puțin. — Da… Dar vreau să-i dau eu lui Vlad prima felie!

Am zâmbit și am mers amândoi în bucătărie. Vlad ne-a privit mirat când Mara i-a întins prima felie din noua prăjitură. — Îmi pare rău că am țipat la tine…

Vlad a roșit și a dat din cap: — Și mie îmi pare rău…

Ioana a venit lângă mine și m-a luat de braț: — Tata, îmi pare rău că am zis ce am zis… Poate că unele tradiții chiar ne țin împreună.

Seara s-a terminat cu râsete și povești la masă, iar Mara mi-a șoptit la ureche: — Bunicule, data viitoare facem trei prăjituri!

Am privit familia mea adunată în jurul mesei și am simțit că soția mea ar fi fost mândră de noi. Poate că uneori uităm cât de ușor putem răni pe cineva drag pentru lucruri mărunte. Dar oare câți dintre noi avem curajul să recunoaștem când greșim? Sau să cerem iertare înainte ca distanța dintre noi să devină prea mare?