Când mama soacră vrea să se recăsătorească: Povestea unei familii la răscruce

— Nu pot să cred că faci asta, mamă! a izbucnit Vlad, soțul meu, trântind ușa bucătăriei de perete. Vocea lui răsuna în tot apartamentul, iar eu am simțit cum inima mi se strânge ca un pumn. Pe masa dintre noi, cafeaua aburindă a Mariei, mama lui Vlad, tremura ușor în ceașcă, ca și cum ar fi simțit și ea cutremurul din aer.

Maria stătea cu spatele drept, privindu-l pe Vlad cu ochii umezi, dar hotărâți. — Vlad, am dreptul la fericire. Nu vreau să trăiesc restul vieții singură doar pentru că așa crezi tu că ar trebui.

Eu, Irina, mă simțeam prinsă între două focuri. Îi vedeam pe amândoi — Vlad, cu furia și frica lui de copil abandonat, și Maria, cu dorința ei de a-și găsi liniștea după ani de văduvie. Și totuși, nu puteam să nu mă întreb: dacă mama mea ar fi făcut asta, cum aș fi reacționat eu?

Totul a început într-o duminică obișnuită, când Maria ne-a invitat la prânz. Mirosea a sarmale și cozonac proaspăt, iar masa era plină de bunătăți. După desert, Maria s-a ridicat brusc și ne-a privit pe rând. — Vreau să vă spun ceva important. M-am hotărât să mă recăsătoresc cu domnul Petre.

A urmat o liniște apăsătoare. Vlad a lăsat furculița jos și a început să râdă nervos. — Glumești, nu?

— Nu glumesc, Vlad. Îl iubesc pe Petre. M-a ajutat să trec peste moartea tatălui tău. Vreau să fiu fericită din nou.

Eu am simțit cum mi se taie respirația. Știam cât de greu i-a fost Mariei după ce soțul ei a murit de cancer acum șase ani. Dar nu mă așteptam la asta. Vlad s-a ridicat brusc de la masă și a ieșit fără să spună un cuvânt.

În zilele următoare, casa noastră s-a umplut de tăceri grele și discuții în șoaptă. Vlad era distant, irascibil. — Cum poate să facă asta? Cum poate să-l înlocuiască pe tata atât de ușor? mă întreba el noaptea târziu, când credea că dorm.

— Poate nu e vorba de înlocuire… poate e doar despre a merge mai departe, am încercat eu să-i spun.

— Tu n-ai înțelege! Tu încă ai părinții amândoi!

Avea dreptate. Nu puteam înțelege pe deplin durerea lui. Dar nici nu puteam ignora suferința Mariei, care venea la mine plângând: — Irina, ce să fac? Îmi iubesc fiul, dar nu vreau să renunț la viața mea pentru el.

Am început să mă simt ca o punte între două maluri care se depărtează tot mai mult. Sora lui Vlad, Alina, a venit și ea acasă special pentru discuție. — Mamă, tu chiar crezi că Petre te iubește? Sau vrea doar pensia ta?

Maria s-a înroșit la față. — Cum poți spune așa ceva? Petre are pensia lui! Nu are nevoie de banii mei!

— Dar ce vor spune rudele? Ce va zice lumea din bloc? a continuat Alina.

Am simțit cum mă sufoc între prejudecățile lor și dorința Mariei de libertate. Într-o seară, am ieșit cu Maria la plimbare prin parc. — Irina, tu ce ai face dacă ai fi în locul meu?

Am tăcut mult timp înainte să-i răspund. — Cred că m-aș teme… dar cred că aș vrea să fiu fericită din nou.

Maria m-a strâns de mână. — Știi ce e cel mai greu? Să-ți vezi copiii suferind din cauza fericirii tale.

În ziua logodnei, Vlad nici nu a vrut să vină. Am mers doar eu cu Alina și câțiva vecini curioși. Petre era emoționat, iar Maria radia de fericire și teamă în același timp. Când am ajuns acasă, Vlad m-a întâmpinat cu privirea rece.

— Ai fost acolo? Cum ai putut?

— Pentru că e mama ta și are dreptul la o viață nouă! am izbucnit eu pentru prima dată.

Ne-am certat ore întregi. Vlad mi-a spus că nu-l mai recunoaște pe Petre ca parte din familie și că nu va merge la nuntă. Eu am încercat să-l fac să înțeleagă că viața merge înainte și că dragostea nu se termină odată cu moartea unui om drag.

Într-o noapte, l-am găsit pe Vlad plângând în bucătărie cu poza tatălui lui în mână. — Mi-e frică… Mi-e frică să nu-l uit pe tata dacă accept asta…

L-am îmbrățișat strâns. — Nimeni nu-ți va lua amintirile cu el. Dar dacă o pierzi pe mama ta acum?

A doua zi dimineață, Vlad i-a dat un telefon Mariei. — Mamă… dacă tu crezi că asta te face fericită… atunci mergi înainte.

Nunta a fost modestă, într-un restaurant mic din cartier. Vlad a venit până la urmă, stând retras într-un colț, dar ochii Mariei s-au luminat când l-a văzut.

Acum, după luni de zile de la nuntă, familia noastră încă se vindecă. Tensiunile nu au dispărut complet, dar încet-încet învățăm să acceptăm că fiecare are dreptul la propria fericire.

Mă întreb adesea: cât de mult suntem dispuși să sacrificăm pentru liniștea celor dragi? Și oare putem iubi fără să judecăm alegerile celor pe care îi iubim cel mai mult?