De ce nu mă ascultă bunicii? Strigătul meu pierdut printre jucării vechi

— Ana, vino să vezi ce ți-am adus! vocea bunicii Maria răsună din sufragerie, plină de entuziasm. Mă opresc din desenat, lăsând creioanele colorate pe masă, și mă târăsc cu pași mici spre ea. În mâinile ei, o păpușă cu rochie roz, identică cu celelalte cinci pe care mi le-a adus în ultimele luni. Îmi mușc buza și încerc să zâmbesc.

— Mulțumesc, bunico, spun încet, dar privirea mea fuge spre cutia cu acuarele pe care am văzut-o la magazinul din colț. Mi-o doresc de Crăciun, de Paște, de ziua mea. Dar bunica nu mă întreabă niciodată ce vreau. Ea știe deja: păpuși, ca pe vremea ei.

Bunicul Gheorghe intră și el în cameră, cu o mașinuță de lemn în mână. — Uite, Ana, să vezi ce frumos merge! O împinge pe covor, dar eu nu mă joc niciodată cu mașinuțe. Mă uit la el și simt cum mi se strânge stomacul.

— Mulțumesc, bunicule…

Mama mă privește din prag, neputincioasă. Știe că nu-mi plac jucăriile astea, dar nu vrea să-i supere pe ai mei. — Ana, hai să le arăți bunicilor desenul tău cu pădurea! încearcă ea să schimbe subiectul.

Îmi iau foaia și o întind spre bunica. — Uite, am desenat copaci și păsări. Mi-ar plăcea să pictez cu acuarele…

Bunica zâmbește absent. — Ce frumos! Dar știi că păpușile astea au rochițe schimbătoare? Hai să le îmbrăcăm!

Simt cum lacrimile îmi urcă în ochi. Nu vreau să plâng, nu vreau să par nerecunoscătoare. Dar nu pot să nu mă întreb: de ce nu mă ascultă nimeni?

Seara, când ajungem acasă, îi spun mamei:

— De ce nu pot să le spun bunicilor că nu-mi plac păpușile?

Mama oftează. — E greu pentru ei să înțeleagă că lumea s-a schimbat. Pe vremea lor, copiii nu aveau atâtea opțiuni. Ei cred că păpușile sunt cele mai frumoase jucării pentru fete.

— Dar eu vreau să pictez! De ce nu pot să-mi cumpere acuarele?

Mama mă mângâie pe cap. — Poate trebuie să le spui tu direct ce-ți dorești.

A doua zi, la masa de prânz la bunici, strâng curajul:

— Bunico, bunicule… Mi-ar plăcea foarte mult un set de pictură. Aș vrea să încerc să pictez ca artiștii.

Bunica se uită la mine surprinsă. — Dar ce să faci cu acuarelele? Nu-i mai bine să te joci cu păpușile?

Bunicul râde. — Pe vremea noastră, copiii nu aveau timp de pictat. Mergeam la câmp sau ajutam la treabă.

— Dar eu vreau să pictez…

Bunica oftează și schimbă subiectul. — Hai să mâncăm supa!

Mă simt invizibilă. Parcă vorbesc cu pereții.

În camera mea, printre păpuși și mașinuțe neatinse, mă simt singură. Îmi iau creioanele și desenez o fetiță care strigă după ajutor într-o pădure de jucării vechi.

La școală, colega mea Ioana povestește cum bunica ei i-a cumpărat un set de chimie pentru că i-a spus că vrea să devină cercetător. O invidiez puțin.

Într-o zi, tata vine acasă cu o cutie mică. — Am vorbit cu mama ta… Știu că-ți dorești mult asta.

Deschid cutia: un set de acuarele! Îl iau în brațe pe tata și simt că plâng de fericire.

La următoarea vizită la bunici, vin cu un tablou pictat de mine: o fetiță care ține în mână o pensulă uriașă și zâmbește larg.

— Uite ce am făcut cu acuarelele! le spun timid.

Bunica se uită lung la tablou. — E frumos… Dar tot cred că păpușile sunt mai potrivite pentru tine.

Bunicul dă din cap. — Fiecare copil cu ale lui…

Mă uit la ei și simt un gol în suflet. Poate că niciodată nu vor înțelege cine sunt eu cu adevărat.

Seara, stau în pat și mă întreb: Oare cât de greu e pentru adulți să asculte cu adevărat un copil? Dacă ați fi în locul meu, ce ați face ca să fiți auziți?