Dragoste târzie printre tarabe: Povestea mea la 60 de ani

— Două morcovi și o rădăcină de pătrunjel, dar să fie din acelea care miros a grădină, ca pe vremuri, am spus zâmbind, cu un ton jucăuș, încercând să alung monotonia unei dimineți de sâmbătă.

Bărbatul din spatele tarabei, cu părul grizonat și ochi blânzi, s-a uitat la mine și mi-a zâmbit larg. „Doamnă, pentru dumneavoastră aleg cele mai bune. Să vă amintească de copilărie.” Am simțit cum obrajii mi se încălzesc, iar inima începe să bată mai repede. Nu mai simțisem așa ceva de ani buni, de când soțul meu, Ion, s-a stins și am rămas singură într-o casă prea mare și prea tăcută.

Mă numesc Elena și am 60 de ani. Viața mea a fost una obișnuită: am crescut doi copii, am muncit la fabrica de confecții din orașul nostru mic și mi-am văzut de treabă. După moartea lui Ion, zilele s-au scurs una după alta, toate la fel. Mergeam la piață în fiecare sâmbătă, ca să simt că încă trăiesc printre oameni. Dar în acea zi, totul s-a schimbat.

După ce mi-am luat legumele, am mai zăbovit lângă taraba lui. „Sunt Elena”, i-am spus. „Eu sunt Gheorghe”, a răspuns el, întinzându-mi mâna muncită. Am simțit o energie ciudată între noi, ceva ce nu pot explica nici acum. Am plecat acasă cu sacoșa plină și cu sufletul ușor.

Seara, când am vorbit la telefon cu fiica mea, Irina, i-am povestit râzând despre Gheorghe. „Mamă, la vârsta ta? Nu te mai prosti!”, mi-a spus ea tăios. M-a durut reacția ei, dar am încercat să nu arăt. „Irina, nu e nimic serios, doar am glumit.” Dar în sufletul meu știam că nu era doar o glumă.

În săptămânile care au urmat, am început să merg la piață mai des. Gheorghe mă aștepta mereu cu un măr sau o legătură de verdeață „din partea casei”. Vorbeam despre orice: despre vreme, despre copii, despre cât de greu e să fii singur la bătrânețe. Într-o zi m-a invitat la o cafea la chioșcul din colțul pieței.

— Elena, îți spun sincer… Nu credeam că o să mai simt vreodată ceva pentru o femeie. După ce a murit nevasta mea, am rămas doar cu piața și cu grija zilei de mâine. Dar tu… tu ai adus lumină în viața mea.

Am simțit lacrimile cum îmi urcă în ochi. „Și eu mă simt vie din nou”, i-am mărturisit. Am râs amândoi ca niște adolescenți.

Dar fericirea noastră nu a durat mult fără umbre. Când Irina și fratele ei, Radu, au aflat că mă întâlnesc cu Gheorghe, au venit acasă hotărâți să mă „aducă pe drumul cel bun”.

— Mamă, ce-o să zică lumea? Să te vadă cu un vânzător de legume? Tu ai uitat cine ești? — mi-a spus Radu ridicând tonul.

— Nu-mi pasă ce zice lumea! — am izbucnit eu pentru prima dată după mult timp. — Voi aveți viețile voastre! Eu ce să fac? Să stau singură până mor?

Irina a început să plângă: „Nu vreau să te văd suferind din nou! Ce dacă te părăsește? Ce dacă râde lumea de tine?”

Am încercat să le explic că dragostea nu are vârstă și că sufletul nu îmbătrânește niciodată. Dar prejudecățile lor erau mai puternice decât orice argument.

Într-o seară ploioasă, Gheorghe m-a sunat: „Elena, nu vreau să-ți stric relația cu copiii tăi. Dacă vrei să ne oprim aici…”

Am simțit cum se rupe ceva în mine. „Nu! Nu pot să renunț la tine doar pentru că alții nu înțeleg!”

Am început să ne vedem pe ascuns. Mergeam împreună la plimbare prin parc sau beam o cafea la el acasă. M-am simțit din nou tânără, vie, iubită. Dar fiecare întâlnire era umbrită de teama că cineva ne va vedea și va spune copiilor mei.

Într-o duminică dimineață, Irina a venit pe neașteptate la mine acasă și l-a găsit pe Gheorghe acolo. S-a uitat la noi ca la niște copii prinși cu mâța-n sac.

— Mamă… chiar nu-ți pasă deloc? — a întrebat ea cu voce tremurată.

— Îmi pasă! Dar îmi pas și de mine! Pentru prima dată după mulți ani vreau să fiu fericită!

A urmat o ceartă lungă și grea. Irina a plecat trântind ușa. Radu nu mi-a mai vorbit două săptămâni.

În tot acest timp, Gheorghe mi-a fost alături. M-a ținut de mână când plângeam și m-a făcut să râd când credeam că nu voi mai putea niciodată.

Cu timpul, copiii mei au început să accepte situația. Au văzut că nu e o toană de moment și că Gheorghe mă face fericită. L-au invitat la masă de Paște și au început să-l cunoască altfel decât ca pe un simplu vânzător din piață.

Astăzi stau pe banca din parc alături de Gheorghe și mă gândesc cât curaj mi-a trebuit să aleg fericirea în locul fricii de gura lumii sau a prejudecăților copiilor mei.

Oare câți dintre noi renunță la iubire doar pentru că „nu se cade” sau pentru că ne e teamă de ce spun ceilalți? Merită oare să trăim o viață întreagă fără bucurie doar ca să fim pe placul altora?