Gustul amar al noilor începuturi: Cum o decizie a destrămat familia Popescu

— Unde este cadoul lui Vlad? am întrebat cu vocea tremurândă, privind spre fiul meu, Radu, care stătea în pragul sufrageriei cu ochii plecați. Era ziua de naștere a nepotului meu și, pentru prima dată în doisprezece ani, nu reușeam să găsesc trenulețul de lemn pe care îl pregătisem cu atâta grijă.

Jolanda, nora mea, a ridicat din umeri, zâmbind forțat. — Poate l-ai uitat la tine acasă, mamă Milena. Nu-i nimic, Vlad are deja prea multe jucării.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când Jolanda încerca să mă țină la distanță de Vlad. De când intrase în viața lui Radu, totul se schimbase: mesele de duminică erau tot mai rare, telefoanele scurte și reci, iar vizitele mele păreau mereu inoportune.

— Nu l-am uitat, am spus apăsat. L-am pus chiar aici, pe masa din hol. L-am văzut cu ochii mei.

Radu a oftat și s-a apropiat de mine. — Mamă, nu face o tragedie dintr-un lucru mărunt. Hai să ne bucurăm de ziua lui Vlad.

Dar nu era vorba doar despre un trenuleț. Era despre felul în care mă simțeam tot mai străină în propria familie. Despre privirile pe furiș ale Jolandei, despre felul în care îi șoptea lui Radu când credea că nu aud: „Nu-i mai spune tot mamei tale.”

În acea seară, după ce toți invitații au plecat și casa s-a cufundat în liniște, am rămas singură pe canapea, cu ochii la poza veche de pe perete: eu, Radu copil și soțul meu, Ion, zâmbind larg într-o după-amiază de vară. Atunci familia era totul pentru noi. Acum simțeam că mă prăbușesc într-un gol pe care nu-l pot umple.

A doua zi dimineață am decis să vorbesc deschis cu Radu. L-am invitat la o cafea la mine acasă.

— Radu, simt că mă îndepărtezi. Că nu mai am loc în viața ta și a lui Vlad.

El a evitat să mă privească în ochi. — Mamă, nu e adevărat. Doar că… Jolanda vrea să avem și noi intimitatea noastră. Să nu mai depindem de nimeni.

— Dar eu nu vreau să vă sufoc! Vreau doar să fiu parte din viața voastră. Să-l văd crescând pe Vlad. Să știu că încă mai contez pentru tine.

Radu a tăcut lung. — E greu să împaci pe toată lumea. Jolanda simte că nu o accepți cu adevărat.

M-am ridicat brusc, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii. — Eu am făcut tot ce am putut ca să o primesc în familie! Dar ea… ea mă respinge la fiecare pas.

În zilele următoare am observat cum Vlad era tot mai distant cu mine. Nu mai voia să vină la mine acasă, iar când îl sunam, Jolanda răspundea mereu scurt: „E ocupat acum.”

Am început să mă întreb dacă nu cumva eu greșeam undeva. Poate eram prea insistentă? Poate nu știam să mă adaptez la noile reguli ale familiei lor? Dar apoi mi-am amintit cum Jolanda îi spusese odată lui Radu: „Nu vreau ca fiul meu să fie crescut după metodele vechi ale mamei tale.”

Într-o duminică după-amiază, am decis să merg neanunțată la ei acasă. Am bătut la ușă cu inima cât un purice. Mi-a deschis Vlad, care m-a privit mirat.

— Bunica! Ce faci aici?

— Am venit să te văd, dragul meu.

Din spate a apărut Jolanda, cu fața împietrită. — Nu ne-ai sunat înainte.

— Am vrut doar să-l văd pe Vlad.

— Data viitoare te rog să ne anunți, a spus ea rece. Avem programul nostru.

Am simțit că nu mai am aer. M-am întors acasă și am plâns ore întregi. Nu-mi imaginam că voi ajunge vreodată să fiu oaspete nedorit în familia mea.

Câteva zile mai târziu am primit un mesaj de la Radu: „Mamă, te rog să respecți dorințele Jolandei. E important pentru liniștea noastră.”

Atunci am înțeles că pierdusem ceva mult mai prețios decât un trenuleț de lemn: pierdusem legătura cu fiul meu și cu nepotul meu. M-am întrebat dacă nu cumva vina era împărțită. Poate că și eu trebuia să renunț la control și să accept că viața merge înainte altfel decât mi-aș fi dorit.

Într-o seară târzie, privind la poza veche de pe perete, m-am întrebat cu voce tare: „Oare cât de mult trebuie să renunți din tine ca să nu-ți pierzi familia? Și dacă renunți prea mult… ce-ți mai rămâne?”