Între două case, între două vieți: Povestea mea de după trădare

— Milena, iar ai uitat să aduci apă de la fântână! Ce-o să zică lumea, că nu ești în stare să-ți ții casa? — vocea mamei răsuna ascuțit prin bucătăria mică, cu pereți scorojiți, în timp ce eu mă uitam în gol la ceainicul aburit. Era a treia oară săptămâna asta când mă certa. De când Viorel plecase, totul se schimbase. Nu doar în casă, ci și în mine.

Nu am avut niciodată o viață ca-n filme. Nici măcar ca-n telenovelele pe care le urmăream cu mama, seara, la televizorul vechi. Viața mea era despre tăcere, despre priviri piezișe la magazinul din sat, despre vecine care șușoteau când treceam pe uliță. „Aia-i Milena, a rămas singură. O fi făcut ea ceva…”. Mă durea mai mult decât aș fi recunoscut vreodată.

Viorel a plecat într-o zi de joi, fără să spună nimic. A pus două cămăși într-o sacoșă și a ieșit pe ușă. Am auzit doar un „Nu mai pot, Milena. Nu mai pot cu tine, cu satul, cu viața asta.” Am rămas cu mâinile în aer, cu ciorba pe foc și cu inima sfărâmată. Mama a venit după două ore, a văzut că nu mai plâng și a început să mă certe. „Bărbatul nu pleacă fără motiv! Ce-ai făcut, Milena?”. N-am avut răspuns. Poate chiar eu eram de vină. Poate nu eram destul.

Au trecut luni. Am început să mă trezesc cu greu dimineața. Mă uitam la mine în oglindă și nu mă mai recunoșteam. Părul îmi căzuse, ochii îmi erau roșii de nesomn. Mergeam la magazin doar când era musai, să nu mă întâlnesc cu nimeni. Dar nu puteam fugi de sat. Nici de mama. Nici de mine.

Într-o sâmbătă, la biserică, tanti Florica s-a apropiat de mine. „Mileno, să știi că lumea vorbește. Zic că Viorel are pe alta, la oraș. Tu ce faci, fată? Nu te gândești să-ți refaci viața?” Am simțit cum mi se strânge stomacul. Cum să-mi refac viața când nici pe asta nu știam s-o trăiesc?

Seara, mama a început iar. „Milena, ai 34 de ani. Nu poți să stai așa, ca o văduvă, când nici măcar nu ești. O să râdă lumea de noi. Găsește-ți pe cineva, fă un copil, fă ceva!” Am izbucnit. „Mamă, tu crezi că eu nu vreau? Crezi că nu mi-e dor să mă țină cineva în brațe? Dar cine să mă vrea, mamă, cine?” Am plâns amândouă, fiecare cu durerea ei.

Au trecut doi ani. Între timp, Viorel nu a mai dat niciun semn. Am aflat, pe ocolite, că trăia cu o femeie din Bacău. Aveau și un copil. Am simțit că mă sufoc. Dar, într-o zi, am decis să nu mai fiu victima propriei mele vieți. Am început să ies mai des din casă. Am mers la biblioteca din sat, am ajutat la școală, am început să citesc din nou.

Într-o zi, la magazin, l-am întâlnit pe Doru, băiatul doamnei Viorica. Era cu zece ani mai tânăr ca mine, dar avea o privire caldă și un zâmbet sincer. „Bună, Milena. Te pot ajuta cu plasele?” Am râs pentru prima dată după mult timp. Am început să vorbim. Despre cărți, despre filme, despre viață. Doru nu părea să-i pese de ce zice lumea. M-a invitat la o plimbare pe deal. Am acceptat, cu inima strânsă.

Când am ajuns acasă, mama m-a privit lung. „Să nu faci vreo prostie, Milena. Lumea nu uită.” Am simțit furie. „Mamă, lumea nu trăiește în locul meu! Lumea nu știe cât de greu e să fii singură!” Am ieșit trântind ușa.

Cu Doru am început să mă simt din nou femeie. Nu era o poveste ca-n filme, dar era reală. Ne întâlneam pe ascuns, la marginea pădurii, departe de ochii satului. Mă ținea de mână și îmi spunea că sunt frumoasă. Că merit să fiu fericită. Dar satul nu iartă. Într-o zi, am găsit un bilet în cutia poștală: „Rușine să-ți fie! Îți bați joc de familie!” Am plâns toată noaptea. Doru a vrut să plecăm împreună la oraș. Am ezitat. Mama era bolnavă, nu puteam s-o las singură.

Într-o seară, mama a venit la mine în cameră. „Milena, eu nu mai am mult. Nu vreau să mor știind că ai trăit toată viața cu frica de ce zice lumea. Fă ce simți.” Am plâns amândouă, pentru prima dată fără reproșuri.

Am decis să plec cu Doru. Am lăsat casa, am lăsat satul, am lăsat trecutul. La oraș, viața nu a fost ușoară. Am lucrat la o brutărie, Doru la un service auto. Dar eram împreună. Am început să simt că merit iubire, că merit o viață nouă. Mama s-a stins la scurt timp după ce am plecat. Am plâns-o mult, dar știam că mă iartase.

Astăzi, când mă uit înapoi, mă întreb: câte femei ca mine trăiesc cu frica de gura lumii? Câte vieți se pierd între două case, între două lumi? Oare chiar merită să ne sacrificăm fericirea pentru niște vorbe aruncate pe uliță?

Poate că nu am avut o viață ca-n filme, dar am avut curajul să-mi scriu propriul scenariu. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi rămas sau ați fi plecat?