Între două lumi: Povestea unei iubiri încercate

„Nu pot să cred că iar a făcut asta!” am strigat, aruncând telefonul pe canapea. Andrei mă privi cu ochii lui obosiți, încercând să-și păstreze calmul. „Ce s-a întâmplat acum?” întrebă el, deși știa deja răspunsul.

„Ioana a sunat din nou. Spune că Mihai nu vrea să vină la noi în weekend pentru că tu nu te-ai ținut de promisiunea de a-l duce la meciul de fotbal,” am spus, simțind cum furia îmi crește în piept.

Andrei oftă adânc și își trecu mâna prin părul deja rărit. „Am vorbit cu Mihai despre asta. I-am explicat că nu am putut să iau biletele la timp din cauza muncii. Am crezut că a înțeles,” spuse el cu o voce plină de regret.

Am simțit cum lacrimile îmi inundă ochii. „De ce trebuie să fie totul atât de complicat?” am întrebat, mai mult retoric decât așteptând un răspuns.

Andrei se apropie și mă îmbrățișă strâns. „Știu că e greu, dar trebuie să avem răbdare. Ioana nu va renunța ușor. Și nici Mihai nu e de vină pentru ceea ce se întâmplă,” îmi șopti el la ureche.

Am cunoscut-o pe Ioana la o petrecere organizată de prieteni comuni. Era o femeie frumoasă, cu un zâmbet larg și o personalitate magnetică. Dar sub acea fațadă se ascundea o femeie rănită, care nu putea accepta că Andrei și-a refăcut viața fără ea.

De fiecare dată când Andrei și cu mine încercam să ne bucurăm de timpul nostru împreună, Ioana găsea o modalitate de a interveni. Fie că era vorba de o urgență inventată sau de o problemă legată de Mihai, părea că nu putea suporta ideea ca Andrei să fie fericit.

Într-o seară, după ce Mihai fusese la noi pentru weekend, Ioana a apărut neanunțată la ușa noastră. „Trebuie să vorbim,” a spus ea, fără să aștepte invitația de a intra.

„Despre ce este vorba acum?” a întrebat Andrei, încercând să-și păstreze calmul.

„Mihai mi-a spus că te-ai certat cu el pentru că nu a vrut să mănânce cina pe care i-ai pregătit-o,” spuse Ioana cu un aer acuzator.

„Nu e adevărat!” am intervenit eu. „Mihai a fost obosit și nu avea poftă de mâncare. Nu ne-am certat deloc.”

Ioana mă privi cu ochii ei reci și pătrunzători. „Poate că ar trebui să-ți vezi de treburile tale și să-l lași pe Andrei să se ocupe de fiul nostru,” spuse ea cu un ton tăios.

Am simțit cum sângele îmi fierbe în vene, dar am reușit să mă abțin de la a-i răspunde pe măsură. „Andrei este un tată minunat și face tot ce poate pentru Mihai,” am spus calm.

După plecarea Ioanei, Andrei și cu mine am stat în tăcere pe canapea, fiecare pierdut în gândurile sale. „Nu știu cât timp mai pot suporta asta,” i-am spus în cele din urmă.

„Știu că e greu,” răspunse el încet. „Dar trebuie să rămânem uniți. Pentru noi și pentru Mihai.”

În acele momente dificile, mă întrebam adesea dacă iubirea noastră va fi suficient de puternică pentru a depăși toate obstacolele pe care Ioana le punea în calea noastră. Mă întrebam dacă sacrificiile noastre vor fi vreodată suficiente pentru a ne construi o viață liniștită împreună.

Dar poate că adevărata întrebare este: cât de mult suntem dispuși să luptăm pentru cei pe care îi iubim?