Între două lumi: Prețul succesului

— Nu mai are rost să discutăm, Ilinca! Ai ales deja! Vocea lui Mihai răsuna în sufrageria noastră mică, spartă de ecoul mobilei vechi și al pereților reci. Mâinile îmi tremurau în timp ce împătuream ultimul pulover, încercând să ignor privirea lui tăioasă.

Nu știu când s-a răcit casa asta. Poate când am început să venim acasă la ore diferite, să mâncăm separat, să ne spunem „noapte bună” fără să ne privim. Sau poate când am decis că nu mai pot fi doar „soția lui Mihai”, ci trebuie să fiu și Ilinca, femeia care visează la mai mult decât la o viață trăită în umbra altcuiva.

Mihai nu a fost mereu așa. Când ne-am cunoscut la facultate, era băiatul acela blând, care mă făcea să râd cu glumele lui stângace. Visam împreună la o casă mică, la copii, la liniște. Dar după ce a fost promovat la bancă, parcă s-a schimbat. A început să vină acasă târziu, să vorbească despre „networking”, „targeturi”, „bonusuri”. Eu rămâneam cu ciorba pe aragaz și cu întrebările: „Ce-ai făcut azi?” „Cum te simți?” Răspunsurile lui erau tot mai scurte.

— Ilinca, nu poți să stai toată viața la catedră, să predai franceză la liceu! Ești deșteaptă, poți mai mult! — îmi spunea el într-o seară, cu un ton care voia să fie încurajator, dar suna a reproș.

— Dar eu iubesc copiii, Mihai. Îmi place să-i văd cum cresc, cum învață… — am încercat eu să-i explic.

— Nu e de ajuns! Trebuie să vrei mai mult!

Atunci am simțit prima dată că nu mai sunt destulă. Că trebuie să demonstrez ceva. Și am început să aplic la posturi mai bune, la școli private, la proiecte europene. Am prins un job la o școală internațională din București. Salariul era dublu, programul infernal. Dar Mihai părea mândru de mine. Pentru prima dată după mult timp, m-a luat de mână și mi-a spus: „Vezi? Știam eu că poți!”

A urmat o perioadă în care am alergat amândoi după succes ca doi șoareci prin labirint. Ne vedeam doar dimineața, când ne grăbeam spre ușă. Sâmbetele le petreceam fiecare cu laptopul în brațe. Mama mă suna și mă întreba dacă suntem bine. „Suntem ocupați, mamă”, îi răspundeam mereu.

Într-o zi, am primit o ofertă de la o firmă de consultanță educațională din Cluj. Era șansa vieții mele: salariu mare, echipă tânără, posibilitatea de a călători prin țară. I-am spus lui Mihai cu inima strânsă.

— Și eu ce fac aici? — m-a întrebat el sec.

— Poți veni cu mine… sau putem încerca la distanță…

— Nu vreau o soție pe Skype!

Am plecat singură. În Cluj am cunoscut oameni noi, am simțit pentru prima dată că sunt apreciată pentru cine sunt eu, nu pentru cine sunt lângă cineva. Dar serile erau lungi și reci. Îl sunam pe Mihai și vorbeam despre nimicuri. Simțeam că ne pierdem unul pe altul cu fiecare zi.

Într-o seară de iarnă, m-am întors acasă la București fără să-l anunț. L-am găsit pe Mihai stând pe canapea cu privirea pierdută.

— De ce ai venit? — m-a întrebat fără să se ridice.

— Mi-e dor de tine… Mi-e dor de noi…

— Nu mai există „noi”, Ilinca. Suntem doi străini care au uitat să se iubească.

Am plâns atunci ca un copil. Am încercat să-l țin de mână, dar s-a tras ușor înapoi.

— Ți-ai dorit carieră? Acum ai tot ce vrei! Eu nu mai pot ține pasul cu tine…

Am plecat din nou, dar de data asta definitiv. Am împachetat totul într-o valiză veche și am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi. Casa era mai rece ca niciodată.

Acum locuiesc singură într-un apartament mic din Cluj. Am succes profesional, primesc aplauze la conferințe și aprecieri din partea colegilor. Dar când ajung acasă și mă așez pe canapea, liniștea e apăsătoare.

Mă întreb adesea: oare chiar trebuie să alegem între iubire și carieră? Sau poate n-am știut noi cum să le împletim? Ce preț are succesul dacă nu ai cu cine să-l împarți?

Poate că răspunsul nu e niciodată simplu. Dar vă întreb pe voi: voi ce ați fi ales în locul meu?