Între două ziduri: Vizita soacrei care mi-a schimbat viața

— Nu cred că ai pus destul zahăr în cafea, Mădălina, spuse Elena, privindu-mă peste marginea ceștii cu ochii ei reci, de oțel. Mâinile îmi tremurau ușor, dar încercam să nu las să se vadă. Vlad stătea la masa din bucătărie, cu ochii în telefon, absent, ca de obicei când mama lui era prin preajmă.

— Dacă vrei, pot să-ți mai pun, am răspuns încet, încercând să-mi păstrez vocea calmă. Dar știam că nu era vorba despre zahăr. Niciodată nu era despre zahăr. Era despre mine, despre felul în care nu eram niciodată destul de bună pentru ea, nici pentru Vlad, nici pentru casa asta care, deși era a mea, părea mereu să-i aparțină altcuiva.

Elena a oftat teatral și a lăsat ceașca pe masă cu un zgomot sec. — Nu-i nimic, lasă. M-am obișnuit. La noi acasă, cafeaua avea gust, nu era apă chioară.

Vlad a ridicat privirea pentru o clipă, dar nu a zis nimic. M-am simțit mică, invizibilă, prinsă între două ziduri: unul era Elena, celălalt era tăcerea lui Vlad.

Am crescut într-o familie simplă, la țară, unde mama îmi spunea mereu să fiu cuminte, să nu deranjez, să nu ridic vocea. Când l-am cunoscut pe Vlad, mi s-a părut că lumea se deschide în fața mea. Era blând, atent, promitea că vom construi ceva împreună. Dar după nuntă, totul s-a schimbat. Elena a început să vină tot mai des, să se bage peste tot, să comenteze la orice. Vlad nu zicea nimic. Eu tăceam, ca să nu stric liniștea.

În ziua aceea, Elena a venit pe neașteptate, cu o pungă de cumpărături și o listă de reproșuri. — Am adus niște carne de pui, că nu știu ce gătești tu aici, dar Vlad a slăbit de când e cu tine. Și să nu uiți să speli perdelele, că miroase a vechi în casă.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. — Mulțumesc, Elena, dar tocmai am făcut curat ieri. Și Vlad nu s-a plâns niciodată de mâncare.

— Nu se plânge, că nu vrea să te supere. Dar eu văd. O mamă vede tot, Mădălina. Poate n-ai să înțelegi până nu ai copii.

M-am uitat la Vlad, căutând un semn de sprijin. Nimic. Doar privirea lui pierdută, ca și cum nu era acolo. Am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe balcon, cu mâinile strânse pe balustradă. De ce nu pot să spun ce simt? De ce trebuie să fiu mereu cea care tace?

Seara, după ce Elena a plecat, Vlad a venit la mine în dormitor. — Nu trebuia să ieși așa, ai făcut-o să se simtă prost.

— Vlad, dar eu… Nu mai pot. Nu vezi că nu mă simt bine în casa asta? Că nu mă simt iubită? Că mama ta mă tratează ca pe o servitoare?

— Exagerezi, Mădălina. E mama, vrea doar să ne ajute. Tu ești prea sensibilă.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. — Nu sunt sensibilă, Vlad. Sunt obosită. Obosită să nu contez, să nu am dreptul la vocea mea.

A doua zi, Elena a venit din nou. De data asta, cu o față gravă. — Trebuie să vorbim, Mădălina. Eu nu vreau să mă bag, dar nu pot să stau deoparte când văd că Vlad nu e fericit.

— Poate că nici eu nu sunt fericită, Elena. Poate că și eu am nevoie de sprijin, nu doar el.

Elena m-a privit ca și cum aș fi spus cea mai mare prostie. — Femeile trebuie să știe să țină casa și bărbatul mulțumit. Așa am făcut și eu cu soțul meu. Dacă nu poți, poate nu ești făcută pentru asta.

Am simțit cum îmi dau lacrimile. — Poate că nu sunt. Poate că vreau mai mult de la viață decât să fiu umbra cuiva.

Vlad a intrat în cameră, prins între noi ca un copil speriat. — Gata, ajunge! Nu mai vreau scandaluri în casa mea!

— În casa noastră, Vlad, am spus printre dinți.

Elena a plecat trântind ușa. Vlad s-a uitat la mine cu o furie pe care nu i-o cunoșteam. — Dacă nu poți să te înțelegi cu mama, nu știu ce rost mai are totul.

Am stat toată noaptea pe gânduri. M-am uitat la mine în oglindă și nu m-am mai recunoscut. Unde era fata care visa să fie iubită? Unde era femeia care spera la o familie adevărată?

Dimineața, am făcut cafeaua exact cum îi plăcea Elenei. Am pus două linguri de zahăr și am lăsat ceașca pe masă, goală. Am luat geanta și am ieșit din casă fără să mă uit înapoi.

Acum, stau pe o bancă în parc și mă gândesc: câte femei trăiesc între două ziduri, fără să știe cum să iasă? Câte dintre noi își pierd vocea, sperând că într-o zi cineva le va auzi?

Poate că nu e vina nimănui. Poate că e doar timpul să mă aleg pe mine. Dar oare voi avea curajul să mă întorc și să spun: „Asta sunt eu, și merit să fiu auzită”?