Între patru pereți: Povestea mea despre viața cu socrii

— Irina, iar ai lăsat farfuria pe masă? Nu ți-am spus de atâtea ori că aici nu facem așa? Glasul ascuțit al soacrei mele, doamna Mariana, răsună din bucătărie, tăind liniștea dimineții ca un cuțit. Mă opresc din spălatul pe dinți, cu periuța încă în gură, și simt cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. Nu e prima dată când mă corectează ca pe un copil, dar niciodată nu mă obișnuiesc cu tonul ei.

M-am mutat cu Vlad, soțul meu, în casa părinților lui dintr-un sat de lângă Ploiești imediat după nuntă. Era doar pentru câteva luni, până găsim ceva al nostru. Dar salariile mici și prețurile mari ne-au ținut captivi aici. La început, am încercat să văd partea bună: nu plăteam chirie, aveam cine să ne ajute cu mâncarea și facturile. Dar repede am realizat că prețul era mult mai mare decât banii.

— Las-o, mamă, că nu e nicio tragedie! intervine Vlad, încercând să detensioneze atmosfera. Dar vocea lui e slabă, aproape stinsă. Și știu că nu va insista. El nu vrea scandaluri.

— Nu e vorba de tragedii, Vlad! Dar dacă fiecare face cum îl taie capul, ajungem de râsul lumii! continuă Mariana, trântind oala pe aragaz.

Tatăl lui Vlad, domnul Ion, tace mereu. Stă la masă cu ziarul în față și uneori oftează adânc. Nu știu dacă îi pasă sau doar s-a obișnuit să nu se bage.

Zilele mele au început să semene între ele ca două picături de apă: dimineața mă trezesc devreme ca să nu deranjez pe nimeni, încerc să fiu cât mai discretă prin casă, gătesc după rețetele Marianei (deși mi-e dor de mâncarea mamei mele), spăl vasele imediat ce terminăm de mâncat și evit să las urme prin baie sau sufragerie. Seara, când Vlad vine obosit de la muncă, încerc să-i spun ce simt, dar el oftează și îmi spune mereu același lucru:

— Hai, Irina, mai avem puțin. O să găsim ceva curând.

Dar „curând” a devenit un cuvânt gol. Au trecut doi ani și încă suntem aici.

Cel mai greu mi-a fost când am rămas însărcinată. Toată lumea părea fericită, dar eu simțeam că mă sufoc. Mariana a început să-mi spună ce am voie să mănânc, când să dorm, cum să mă îmbrac. Când am adus acasă primele hăinuțe pentru copil, le-a răscolit cu mâna și a spus:

— Astea-s prea subțiri! Pe vremea mea copiii nu răceau așa ușor pentru că îi țineam bine înfășați!

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu mai aveam loc nici măcar în propria sarcină.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă pentru că am vrut să pun perdele noi în camera noastră (camera copilului lui Vlad din copilărie), am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere. M-am întrebat dacă nu cumva greșisem alegându-l pe Vlad sau acceptând să stau aici. Dar unde să mă duc? Părinții mei erau departe și abia se descurcau cu pensia lor.

Când s-a născut fetița noastră, Ana-Maria, lucrurile s-au complicat și mai mult. Mariana venea peste mine la fiecare alăptat:

— Ține-o așa! Nu vezi că nu suge bine? Dă-mi mie copilul!

Uneori mă simțeam ca o bonă în propria viață. Vlad era tot mai absent; lucra peste program ca să strângem bani pentru avansul la un apartament. Dar eu rămâneam singură cu reproșurile Marianei și tăcerile apăsătoare ale domnului Ion.

Într-o zi, după ce Ana-Maria a făcut febră mare și Mariana a insistat să-i pun oțet pe frunte „cum făceau bătrânii”, am cedat:

— E copilul meu! Vreau să fac cum cred eu că e bine!

A fost pentru prima dată când am ridicat vocea. Mariana m-a privit șocată, apoi a izbucnit:

— Dacă nu-ți convine aici, ușa e deschisă!

Am fugit în cameră și am plâns până târziu în noapte. Vlad a venit târziu acasă și m-a găsit cu ochii umflați:

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot trăi așa!

A fost momentul în care am decis că trebuie să schimb ceva. Am început să caut apartamente de închiriat chiar dacă știam că va fi greu financiar. Am vorbit cu o prietenă din oraș care avea nevoie de o colegă de apartament pentru câteva luni. I-am spus lui Vlad că plec cu Ana-Maria dacă nu găsim o soluție.

A fost greu. Foarte greu. Dar după încă două luni de certuri și negocieri tensionate cu socrii, am reușit să ne mutăm într-o garsonieră micuță la marginea Ploieștiului. Era înghesuit, frig iarna și zgomotos din cauza traficului. Dar era al nostru.

Primele nopți am dormit cu Ana-Maria în brațe și am plâns de ușurare. Vlad a început să fie mai prezent; parcă și el respira alt aer.

Acum, când mă uit în urmă la anii petrecuți între patru pereți care nu erau ai mei, mă întreb: câte femei trăiesc aceeași poveste? Câte dintre noi ne pierdem vocea printre reproșuri și compromisuri? Și oare cât curaj trebuie să ai ca să spui „ajunge”?