La șaizeci de ani am primit nu un cadou, ci actele de divorț

— Nu pot să cred că faci asta acum, Doru! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce țineam în mâini plicul alb, rece ca o sentință. Era 17 martie, ziua în care împlineam șaizeci de ani. În loc de flori sau o cină liniștită, am primit actele de divorț.

Doru stătea în pragul ușii, cu privirea pierdută undeva pe lângă mine. — Nu mai putem continua așa, Maria. Am obosit amândoi. E timpul să ne vedem fiecare de drum.

M-am prăbușit pe scaunul din bucătărie, același scaun pe care îl ștergeam zilnic de firimituri și pe care îl încălzeam cu ceaiuri pentru el în serile reci. Îmi venea să urlu, dar nu ieșea niciun sunet. Doar lacrimile curgeau fără oprire.

— Și copiii? Ce le spunem? am întrebat printre suspine.

— Sunt mari, Maria. Au viețile lor. Nu mai trebuie să ne prefacem pentru nimeni.

Așa a început sfârșitul unei vieți pe care o credeam stabilă. Timp de patruzeci de ani am fost soția lui Doru, mama lui Vlad și a Ilincăi, femeia care a pus mereu pe primul loc familia. Am renunțat la visurile mele pentru ca ei să fie bine. Am acceptat tăcerile lui Doru, absențele lui din ce în ce mai dese, privirile lui reci din ultimii ani.

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca o umbră, atingând cu mâna fiecare lucru care îmi amintea de viața noastră: fotografia de la nuntă, cana lui preferată cu „Cel mai bun tată”, puloverul meu vechi pe care mi-l dăruise cândva. M-am întrebat unde am greșit. Dacă aș fi fost mai frumoasă? Mai tânără? Mai atentă la nevoile lui?

A doua zi dimineață, Ilinca m-a sunat. — La mulți ani, mama! Ce faci? Să știi că venim diseară la tine cu tort!

Am simțit un nod în gât. — Ilinca… trebuie să-ți spun ceva… Tata… tata vrea să divorțeze.

A urmat o tăcere grea. — Glumești? Nu se poate! După atâția ani?

— Nu glumesc, fata mea…

Seara au venit toți trei: Ilinca cu soțul ei, Vlad singur. Doru nu era acasă. Au încercat să mă consoleze, dar vedeam în ochii lor aceeași neputință pe care o simțeam și eu.

— Mama, poate e mai bine așa… Poate ai nevoie să te gândești și la tine, mi-a spus Vlad încet.

— Dar eu nu știu cine sunt fără voi! am izbucnit. Eu nu am avut niciodată timp pentru mine!

Ilinca m-a strâns în brațe. — Poate tocmai asta e șansa ta să te regăsești.

Au trecut săptămâni în care am trăit ca într-o ceață groasă. Doru s-a mutat la sora lui din Ploiești. Casa era prea mare și prea goală fără el. M-am trezit că nu mai știu ce să fac cu timpul meu. Diminețile erau cele mai grele: obișnuiam să-i pregătesc cafeaua și să-i pun pâinea la prăjit. Acum nu mai avea rost.

Într-o zi, vecina mea, tanti Lenuța, m-a găsit plângând pe bancă în fața blocului.

— Ce-ai pățit, Marie? Te-ai certat cu Doru?

— Nu ne-am certat… A plecat. Definitiv.

M-a luat de mână și m-a dus la ea în bucătărie. Mi-a turnat o țuică mică și mi-a spus:

— Să nu te lași! Bărbații cred că după o vârstă femeile nu mai contează. Dar tu ești încă vie! Fă ceva pentru tine!

Cuvintele ei mi-au rămas în minte zile întregi. Ce aș putea face pentru mine? Am început timid: am ieșit la plimbare prin parc, am mers la biserică duminica, am început să citesc din nou romane polițiste, cum făceam când eram tânără.

Într-o după-amiază ploioasă am găsit într-un sertar vechi o cutie cu acuarele și pensule uitate de Ilinca din liceu. Am început să pictez flori pe coli albe de hârtie. La început mâinile îmi tremurau, dar culorile mi-au adus liniște.

Vlad a observat schimbarea.

— Mama, ce frumos pictezi! De ce nu te înscrii la un curs?

Am râs amar: — La vârsta mea? Cine mă mai primește?

— Nu există vârstă pentru pasiuni! Hai că te ajut eu să cauți ceva online.

Așa am ajuns la un atelier de pictură pentru seniori la Casa de Cultură din cartier. La început mi-a fost rușine: femei și bărbați de vârsta mea sau chiar mai bătrâni pictau cu pasiune și râdeau zgomotos.

— Bine ai venit, Maria! Sunt Geta, coordonatoarea grupului. Aici nu există judecată, doar bucurie!

Am simțit pentru prima dată după mult timp că aparțin undeva. Am legat prietenii noi: tanti Viorica îmi povestea despre nepoții ei din Italia; domnul Ion îmi arăta cum să pictez lumina pe apă; Geta mă invita la ceai după fiecare curs.

Încet-încet am început să mă schimb. Am slăbit câteva kilograme, mi-am cumpărat o rochie nouă și m-am tuns scurt. Când Doru a venit să semneze ultimele acte la notar și m-a văzut, a rămas uimit.

— Nu te-am mai văzut așa… niciodată.

— Poate pentru că niciodată nu m-ai privit cu adevărat, Doru.

Nu i-am spus-o cu răutate, ci cu o liniște nou-descoperită.

Acum, după aproape un an de la divorț, mă uit în oglindă și abia mă recunosc: sunt tot eu, dar altfel. Am expus două tablouri la vernisajul atelierului nostru și am primit aplauze sincere. Ilinca și Vlad sunt mândri de mine.

Uneori încă mă doare absența lui Doru sau liniștea prea apăsătoare a casei goale. Dar am învățat să trăiesc cu mine însămi și să mă bucur de fiecare zi.

Mă întreb adesea: oare câte femei ca mine trăiesc ani întregi doar pentru ceilalți și uită cine sunt? Câte dintre noi avem curajul să ne regăsim când totul pare pierdut? Poate povestea mea va da curaj altcuiva să înceapă din nou.