Răzbunarea Laurei: Lecția amară din spatele unei fapte mărunte

— Nu aveți destui bani, doamnă Laura, poate data viitoare!
Vocea Irinei, vânzătoarea tânără de la magazinul alimentar din colț, a răsunat tare, peste capetele celor câțiva clienți care așteptau la coadă. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc și privirile tuturor se întorc spre mine. Am bâiguit ceva, am împins pâinea și laptele spre ea și am ieșit cu pași mici, încercând să-mi ascund lacrimile.

Nu era prima dată când Irina mă făcea să mă simt mică. De fiecare dată când uitam să-mi iau ochelarii sau mă bâlbâiam la casă, ea ridica din sprâncene și oftează teatral. Dar astăzi, când mi-a spus că nu am destui bani, deși aveam, doar că nu văzusem bine bancnota de zece lei, a fost picătura care a umplut paharul.

Ajunsă acasă, am trântit sacoșa pe masă și m-am prăbușit pe scaun. Mâinile îmi tremurau. M-am uitat la poza lui Victor, soțul meu decedat de trei ani. „Ce-ai fi făcut tu, dragul meu? Ai fi zis să las de la mine sau să-i arăt că nu sunt o bătrână neputincioasă?”

Telefonul a sunat. Era fiica mea, Mirela.
— Mamă, iar ai pățit ceva la magazin? Te aud supărată.
— Nimic, dragă. Doar că uneori oamenii uită să fie buni.
— Nu pune la suflet, mamă. Sunt tineri, nu știu ce înseamnă să fii singur.

Dar eu nu puteam să las lucrurile așa. În noaptea aceea n-am dormit. M-am gândit la toate momentele când am fost ignorată sau tratată cu superioritate pentru că sunt bătrână. M-am hotărât: trebuia să-i dau o lecție Irinei. Să vadă și ea cum e să fii pus la colț.

A doua zi am intrat în magazin cu capul sus. Am cumpărat câteva lucruri și, când am ajuns la casă, am început să caut portofelul prin geantă cât mai încet posibil. Coada creștea în spatele meu. Irina își dădea ochii peste cap.
— Haideți, doamnă Laura, avem și alți clienți!
— Imediat, domnișoară! Dar știți cum e la vârsta mea…

Am scos portofelul și am început să număr monedele una câte una. O femeie din spate a început să ofteze nervos. Un bărbat a spus:
— Poate vă ajut eu, doamnă!
— Nu-i nevoie! Sunt perfect capabilă!

Irina s-a înroșit la față. Pentru prima dată părea stânjenită.
— Poate vă ajut eu cu restul…
— Nu, mulțumesc! Vreau să fiu sigură că nu greșesc.

Am plecat din magazin cu un zâmbet amar pe buze. Simțeam că am câștigat o mică victorie. Dar acasă, liniștea era apăsătoare. M-am așezat din nou lângă poza lui Victor.

În zilele următoare am evitat magazinul. Mergeam mai departe, la supermarketul mare, unde nu mă cunoștea nimeni. Dar într-o după-amiază ploioasă, am văzut-o pe Irina ieșind din magazin cu ochii roșii de plâns. S-a oprit lângă mine fără să mă vadă.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o.
S-a uitat surprinsă la mine.
— Nimic… doar că… e greu uneori. Mama e bolnavă și trebuie să mă ocup singură de tot. Și clienții sunt tot mai nervoși…

Am simțit un nod în gât. Toată furia mea s-a topit într-o clipă.
— Știi… nici pentru mine nu e ușor. Dar poate ar trebui să fim mai blânzi unii cu alții.

Irina a dat din cap și a zâmbit trist.
— Aveți dreptate, doamnă Laura. Îmi pare rău pentru zilele trecute.

Ne-am privit câteva secunde în tăcere. Am simțit că povara singurătății mele era împărțită cu cineva pentru prima dată după mult timp.

Seara aceea am petrecut-o scriind o scrisoare pentru Mirela:
„Dragă fată, azi am învățat că răzbunarea nu aduce liniște sufletului. Poate că dacă am încerca să ne ascultăm unii pe alții mai des, lumea ar fi mai puțin aspră.”

M-am întrebat apoi: oare câți dintre noi poartă răni ascunse și câți încearcă să le vindece prin mici răzbunări? Merită oare să ne lăsăm conduși de orgoliu sau ar trebui să alegem iertarea?

Poate că adevărata victorie nu e atunci când îl faci pe celălalt să sufere, ci când reușești să-l înțelegi.