Sâmbăta în care mi-am pierdut încrederea – Povestea Anei de la supermarketul din cartier

— Nu se poate, nu se poate! am murmurat printre dinți, simțind cum obrajii mi se înroșesc de rușine și panică. În jurul meu, coada de la casa 3 se lungea, iar casiera, o fată tânără cu părul prins în coadă, mă privea cu o amestecătură de compasiune și nerăbdare. Mă uitam disperată prin geanta mea, răscolind printre bonuri, chei și un pachet de șervețele, dar portofelul nu era nicăieri.

— Doamnă, aveți altă metodă de plată? a întrebat ea încet, încercând să nu atragă atenția celor din spate.

— Nu… nu am, am răspuns eu, simțind cum mi se strânge stomacul. Am lăsat coșul cu cumpărături pe tejghea și am ieșit aproape alergând din magazin, cu ochii în lacrimi. Era sâmbătă dimineața, iar lumea părea să-și vadă liniștită de treabă, dar pentru mine totul se oprise în loc.

M-am așezat pe o bancă lângă stația de autobuz și am început să-mi sun soțul, pe Mihai. Vocea lui, de obicei caldă, era acum tăioasă:

— Cum adică ți-ai pierdut portofelul? Iar ai fost neatentă, Ana? Nu e prima dată când ți se întâmplă ceva de genul ăsta!

— Mihai, te rog, nu acum… am nevoie de ajutor, nu de reproșuri, am spus încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

— Bine, vin să te iau, dar să știi că trebuie să fim mai atenți. Nu ne permitem să pierdem bani aiurea, a încheiat el conversația.

În drum spre casă, Mihai nu a scos niciun cuvânt. Tăcerea lui era mai grea decât orice ceartă. Ajunși acasă, l-am găsit pe fiul nostru, Vlad, în camera lui, cu căștile pe urechi. Când i-am spus ce s-a întâmplat, a ridicat din umeri:

— Nu e mare lucru, mamă. Oricum, nu mai folosești cash, nu?

— Vlad, în portofel erau și cardurile, și buletinul, și pozele cu voi de când erați mici…

— Eh, se rezolvă, a zis el, fără să mă privească.

Am simțit atunci că nu doar portofelul mi-a dispărut, ci și sprijinul celor dragi. M-am închis în baie și am plâns în șoaptă, ca să nu mă audă nimeni. Mă simțeam singură, neînțeleasă, ca și cum problema mea era o povară pentru ceilalți.

În zilele care au urmat, am încercat să refac pașii din acea dimineață. Am mers la supermarket, am întrebat la casierie dacă nu cumva cineva a găsit portofelul. Nimic. Am sunat la poliție, unde un agent plictisit mi-a spus:

— Doamnă, se întâmplă zilnic. Dacă apare, vă sunăm noi.

Am început să mă uit cu suspiciune la toți vecinii. Poate cineva m-a văzut când am scos portofelul la intrare. Poate cineva din cartier a profitat de neatenția mea. Am început să evit discuțiile cu vecinele de la bloc, să nu mai merg la cafea cu Lenuța sau să stau la povești cu doamna Stanciu. Parcă toți aveau ceva de ascuns.

Într-o seară, Mihai a venit acasă mai devreme. S-a așezat lângă mine pe canapea și a oftat:

— Ana, nu vreau să te cert. Dar trebuie să recunoști că ai devenit foarte suspicioasă. Nu poți să-i suspectezi pe toți. Poate pur și simplu ai pierdut portofelul.

— Dar dacă nu l-am pierdut? Dacă cineva mi l-a luat? am izbucnit eu. Nu mai am încredere în nimeni. Nici măcar în tine sau în Vlad. Parcă toți sunteți străini.

Mihai a tăcut. Pentru prima dată, am văzut în ochii lui teamă. Poate nu pentru portofel, ci pentru ceea ce devenisem eu: o femeie bântuită de neîncredere.

Într-o duminică, la biserică, preotul a vorbit despre iertare și despre cât de greu e să-ți recapeți liniștea după ce ai fost rănit. M-am uitat în jur și am văzut fețele cunoscute ale vecinilor. Unii mi-au zâmbit, alții m-au privit cu răceală. Am simțit un nod în gât. Poate că nu portofelul era problema, ci faptul că nu mai știam să am încredere.

Seara, Vlad a venit la mine în bucătărie. S-a așezat la masă și m-a privit serios:

— Mamă, știu că e greu. Dar nu poți să trăiești mereu cu frica asta. Poate ar trebui să ne gândim la ce avem, nu la ce am pierdut.

Am izbucnit în plâns. Pentru prima dată, am simțit că cineva mă înțelege. Vlad m-a îmbrățișat stângaci, dar sincer.

Au trecut săptămâni. Portofelul nu a mai apărut. Dar am început să reconstruiesc relațiile cu cei din jur. Am mers la cafea cu Lenuța, am povestit cu doamna Stanciu despre flori. Am încercat să nu mai privesc lumea cu suspiciune. Dar ceva s-a schimbat în mine. O parte din inocența mea s-a pierdut în acea dimineață de sâmbătă.

Uneori mă întreb: oare cât de ușor ne putem pierde încrederea în oameni? Și mai ales, cum o putem recâștiga? Poate că răspunsul nu e niciodată simplu, dar merită să încercăm să-l găsim împreună.